Acea zi când m-am dus să pierd procesul…

…şi m-am trezit că-l câştig. C’aşa-i în ring. Şi la bară.

Toţi avocaţii avem d’astea. Procese pe care ştim că n-avem cum să le câştigăm. Căci n-avem cu ce. Vine clientul la consultaţie trimis de vreo rudă sau un prieten şi nu-l pot refuza. Se vaită că e pârât în proces şi neapărat trebuie să-l salvez. Eu. Dar când îi cer nişte probe pentru a-i susţine dreptatea, nu prea avem. Puţine spre subţire. Îmi povesteşte cât e de nedreptăţit, dar nu prea am cu ce să-l susţin şi insist să-mi aducă mai multe, dacă vrea să-l apăr. Îmi înşiră argumente şi-mi promite că-mi aduce până la primul termen dovezi beton. Dar dovezile întârzie, trece o rundă, îmi iau smeturi de la adversar, pic, 1, 2, 3… 8, mă ridic cu greu şi gooong! cauza se suspendă.

Apoi se întâmplă ceva în runda a doua, neaşteptat. Adversarul se relaxează, jubilează, ştie că are meciul în mână. Şi nu mai este atent, calcă pe ceva alunecos de pe podea, o fi fost sânge de la prima mea căzătură, nu ştiu. Brusc se dezechilibrează de ceva apărut de nicăieri: „instanţa invocă din oficiu excepţia perimării !”. N-a fost atent, n-a depus la timp nişte documente banale. A fost vacanţă judecătorească în vară, lumea a avut alte priorităţi, mare, munte, Grecia, apoi s-a dat termen tocmai după Anul Nou şi nu s-a gândit nimeni să calculeze la precizie cât a mai trecut, prea era banal. Şi-mi fac rapid calculele în cap în timp ce adversarul are cuvântul şi bâiguie ceva interzis, îmi dau seama că termenul e pe muche de cuţit. Nici măcar nu verificasem dosarul pe tema asta pentru că nu m-aş fi aşteptat la o greşeală de începător de la un adversar experimentat, dar ar trebui să ţină, aşa că-i trag un croşeu cât pot când primesc cuvântul: „admiteţi excepţia, reclamantul se află în culpă procesuală, art. 416 cod de procedură civilă instituie un termen…”.

Şi se admite. Din cauza dezechilibrului, garda era întredeschisă, lovitura intră în plin, KO. Procesul moare în faşă, fără să mai intre pe fond. Publicul (clientul) este în delir. Plecăm. Cel care venise triumfător, cu coada’ntre picioare. Cel care venise murat, cu zâmbetul pe buze. Sigur, va urma revanşa (recursul), dar azi am câştigat.

Morala’i cum zice americanul: the show’s not over ‘till the fat lady sings. Spectacolul nu-i gata până nu cântă doamna grasă (soprana / judecătoarea). Să luptăm până la ultimul fluier de arbitru, că mai există şi minuni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *