Între chin şi amin – un film care trebuia să apară

La solicitările insistente ale soţiei am mers să-l vedem. Văzusem trailer-ul, citisem niţel despre scenariu şi deci cam ştiam despre ce va fi vorba. Dar tot m-a zguduit, parcă eu eram cel care părăsea închisoarea comunistă a anilor ’50. Pur şi simplu la ieşire uitasem că sunt într-un mall banal din 2019. Pe scurt, vedeţi-l.

Mai pe lung, dar nu prea, ca să nu vă risipesc curiozitatea: e genul de film să zicem „istoric” care nu merge văzut alături de o cutie de floricele şi o cola. Mai degrabă cu o documentare în prealabil, eventual şi cu o rugăciune. Nu-s siropoşeniile lui Sergiu Nicolăescu pentru emoţionat coafezele ci-s chestii dure. Şi bazate pe realitate. De fapt, la cât de dură a fost realitatea închisorilor comuniste, filmul e cam la 10% din intensitate. Dacă regizorul l-ar fi urcat pe la 20%, deja trebuia încadrat la horror hard-core. Iar la 30%, deja nu mai primeau rating şi ar fi fost interzis pe motiv că-i vorba despre bestialitate şi aşa ceva nu se poate difuza. Deşi nu era ficţiune, ci era vorba despre ceea ce oamenii le-au făcut oamenilor. Nu veţi vedea în filme ochi scoşi, oase rupte care ies prin piele, plămâni scuipaţi din cauza ruperii pleurei produsă de TBC, cozi de mături înfipte în anus, găleţi de rahat turnate pe gât ş.a.m.d. Dar astea erau rutină acolo.

În film este vorba despre o poveste de dragoste tandră, suavă şi diafană întâmplată cândva la începutul anilor ’50, întreruptă brusc şi brutal de arestările intelectualităţii, din care făcea parte şi personajul principal, tânărul compozitor Tase Caraman. Acesta se trezeşte aruncat într-o închisoare unde este anchetat şi supus unui tratament feroce de bătăi cu program. Curând realizează că sentinţa de 25 de ani pe care a primit-o „în plic” era modul oficial de introducere în cel mai sinistru experiment al comunismului timpuriu, numit experimentul Piteşti.

Ce urmează este previzibil pentru cei care au pus mâna pe o carte de memorialistică în ultimii 15 ani, fie ea Sfântul închisorilor, Jurnalul fericirii, Întoarcerea la Hristos sau Imn pentru crucea purtată. Şi năucitor pentru cei care nu aveau habar de experimentul Piteşti. Bătaie. Bătaie. Bătaie. Unii mor pe drum. Apoi iar bătaie, bătaie, bătaie. Se schimbă doar bătăuşii, bătuţii rămân cam aceiaşi. Unii cedează şi din bătuţi devin bătăuşi, doar ca să facă pe plac stăpânilor şi să supravieţuiască. Aş vrea să povestesc mai mult, dar mi-e că devoalez filmul. Voi spune doar că e cu happy-end.

Doamna soţie a fost foarte critică, ar fi vrut mult mai multe de la filmul ăsta. Că distribuţia nu a fost prea reuşită. Că adevărul istoric e deformat şi de ce s-au pus nişte nume fictive vag asemănătoare cu ale adevăraţilor criminali (ex. comandandul Ciumău în loc de Crăciun sau torţionarul Jurganu în loc de Ţurcanu). Că ce atâta romantism şi flash-back-uri, în loc să fie accentul pus de trăirea mistică şi legătura cu Hristos care i-a făcut să reziste atrocităţilor ş.a.m.d. Mda, ar putea fi nişte critici întemeiate, dar există o circumstanţă atenuantă care de fapt exonerează total filmul de orice vină: este primul film pe tema experimentului Piteşti. PRIMUL ! Trebuia să existe un astfel de film care să aducă ororile astea în conştiinţa publicului (auzi, public… ar trebui să fie de fapt a poporului, dar mă rog, au fost şi spectatori care au intrat în sală cu cola şi pop-corn la subraţ). Nu cu un scop artistic, ci ca să nu se mai repete. Iar dacă se vor repeta, să ştim cum rezistăm, Cine ne întăreşte să rezistăm. Arta e doar un vehicul dulce prin care noi asimilăm ideile amare, dar necesare precum penicilina. Căci comunismul a fost un monstru care s-a născut din somnul raţiunii celor care nu au avut ochi să-i vadă adevărata răutate. Şi care acum se zbate să renască, fie-i ţărâna grea !

Sunt de acord că regizorul putea mai mult. Şi actorii. Fără un actor care să întrupeze convingător maleficul, personajele pozitive rămân cam puerile, cam apă de ploaie. Trebuia un feroce, a cărui vedere să-ţi îngheţe sângele în oase. Cotimanis a fost o alegere bună, putea fi şi mai feroce, dar cred că nu a fost lăsat. Deşi trebuia, pentru că adevăraţii gardieni din anii ’50-’60 erau siniştri. Erau din vechea gardă, contemporani cu naziştii care experimentau pe viu pe oameni tot felul de orori fără cea mai mică remuşcare. Sau cu gardienii japonezi care au inventat cele mai sinistre metote de tortură gen cuşca cu şobolanul flămând legată de faţă sau de abdomen.

La fel şi scenaristul, putea da şi el mai mult. Fiecare carte enumerată mai sus ar fi un scenariu suculent de film, dacă ar fi transpusă ad literam în peliculă. Şi-s o grămadă de astfel de cărţi. Dar vreau să mă opresc cu critica, pentru că ziceam mai sus de o circumstanţă specială, exoneratoare.

Pe de o parte nu au mai fost filme relevante până la acesta. A mai fost Poarta Albă dar cam diluat, mult prea diluat. A vrut să arate ceva, dar parcă le era teamă să zică exact ce. Portretizau deţinuţi, adică despre politică, apare tangenţial şi părintele Arsenie (Boca), adică ceva legătură cu sfinţenia. Dar nimic cu subiectul şi predicatul necesare: comunismul a vrut să distrugă elitele româneşti şi să extirpe legătura cu Dumnezeu din sufletele oamenilor; pe prima a reuşit-o formidabil iar pe a doua a ratat-o lamentabil. Deci era nevoie să apară un film care să o spună răspicat şi pentru prima oară o face Între chin şi amin.

Pe de altă parte, dacă s-a deschis uşa vor mai intra şi alţii. Pe tema Piteşti se pot face lejer 10 episoade şi nu te plictiseşti. Poate chiar 100, deşi nu ştiu dacă publicul suportă atâta adevăr. Vorba ‘ceea, au lungit-o americanii cu Harry Potter vreo 8 episoade de nu ştiai până la urmă ce face vrăjtorul ăla malefic de nu-l rezolvă odată pe Harry sau cu The Games of Thrones vreo 8-9 serii şi la sfârşit au murit toţi aiurea, dar tot au avut un mare succes de casă. N-ar reuşi un regizor român talentat să pună în imagini o atâta bogăţie de mărturii istorice ale rezistenţei, ale jertfelniciei şi ale sfinţeniei? Ba da, cu siguranţă că da. Fă Caranfile un film despre Valeriu Gafencu. Fă Enache un film despre Virgil Maxim. Fă Mungiule un film despre Ioan Oprişan. Fă Piţa un film despre Radu Gyr. Fă Cutărescule despre Ioan Ianolide, Tache Rodas, Ilie Lăcătuşu, Aspazia Oţel-Petrescu, Aniţa Nandriş Cudlea ş.a. Ştiu, e greu. Bani nu se dau pentru aşa ceva. Comanda e să se dea pentru subiecte bazate pe destrăbălare, băşcălie sau cafteală. Adică opiu pentru mulţimi, imbecilizare pe bandă rulantă, pâine şi circ. Nu faceţi greşeală să-i mai aşteptaţi pe americani încă o dată să ne salveze. Walt Disney, MGM, Parmount sau Sony nu vă vor livra The Piteshti Experiment. Dacă vrem un film bun şi revelator, trebuie să facem chetă pentru a-l finanţa. Şi lobby pentru a-l lansa, pentru că există o opoziţie care dăinuie şi azi: să nu se mai vorbească de aşa ceva, să nu se trezească conştiinţa naţională în români, să se dea cu buretele pe istoria modernă şi să se dezbine. Şi mai ales nu carecumva să începem să ţinem unii la alţii sau, mai grav, să ne jertfim unii pentru alţii !

Concluziv: mă bucur că a apărut acest film. Cu tot nodul în gât pe care l-am avut la sfârşit, gândindu-mă că aş fi putut la fel de bine să ajung în pielea personajului dacă trăiam în anii ăia. Lucrurile trebuie văzute şi lecţia trebuie învăţată. Nu toleraţi răul în jurul vostru, sub orice formă s-ar deghiza el. Nu-l giraţi, nu-l votaţi, nu-l urmaţi. Cu dracul nu semnaţi alături nici dacă scrie adevărul. Foarte interesant Decalogul pe care unul dintre personaje (reeducatul Iancu Caraman, fratele lui Tase) îl spune în răspăr faţă de părintele Stavros. Recunoaşteţi în societatea de azi ceva din acestea? Atunci veţi şti că comunismul a supravieţuit (cacofonie intenţionată), ba chiar îi merge bine:

„- Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine. Să ai alţi dumnezei !

– Să nu minţi. Să minţi !

– Să nu ucizi. Să ucizi !

Mai este o concluzie, poate cea mai importantă: Dumnezeu nu trebuie scos din sufletele oamenilor. Ce va rămâne în loc şi ce va ieşi la suprafaţă de acolo? Multă mizerie şi răutate, gunoaie de oameni.

Aştept şi alte filme pe tema Piteşti. Care să ridice ştacheta şi să prezinte explicit sfinţenia la care au ajuns unii dintre oamenii de acolo. Aceia care au primit suferinţele şi au priceput că se aflau într-o topitorie de suflete prin care i-a trecut Dumnezeu ca să-i înfăţişeze înaintea Sa curaţi. Extrem de curaţi, sclipitori. Lămuriţi precum aurul. Mulţi au cârtit şi au căzut, dar unii le-au primit şi s-au folosit de suferinţe, devenind strălucitori. Suflete adamantine şi uriaşi pe firmamentul spiritualităţii creştine. Aceştia trebuie arătaţi şi urmaţi, nu uitaţi.

2 thoughts on “Între chin şi amin – un film care trebuia să apară

  1. Ce recenzie buna! Eu am vazut filmul. A avut cateva momente care m-au emotionat (intalnirea lui cu familia, e un exemplu), dar filmul putea mult mai mult.
    Am aflat ca filmul a fost sponsorizat de particulari. Pariez ca au fost machidonii. Ca sa nu zic direct Gica Hagi. In film Tatal nostru se zice in machidoneana si fata lui Hagi joaca in film (a jucat bine), sunt motivele care ma fac sa gandesc ca machedonenii sunt in spate. Bravo lor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *