20 de ani în Siberia

Am fost invitat la acest spectacol, la circa doi ani după ce citisem cartea. Carte pe care o cumpărasem cu ocazia vizitei la Memorialul Experimentului Piteşti, la standul de cărţi fiind nimeni alta decât una dintre strănepoatele Aniţei Nandriş. Ce păcat că se joacă în Sala Atelier şi nu în Sala Mare, căci poporul trebuie să afle ce a fost !

Nu ştiam nimic despre spectacol. Am fost sunat cu o oră înainte de prietenii mei M. şi E. şi chemat: hai, avem un loc pe o invitaţie în locul cuiva care nu mai poate veni, vii? Nu apucasem să citesc nimic pe net despre spectacol şi nu-mi mai aminteam că exista o carte care avea acelaşi titlu cu cel al piesei. Nici măcar nu ştiam că se joacă o astfel de piesă. Pe drum am avut o bănuială că ar trebui să fie ceva bazat pe memorialistică, dar oscilam între Aniţa Nandriş-Cudla şi Nicu Popescu-Vorkuta. S-a dovedit a fi prima.

Mă aşteptam la o regie cu mulţi actori şi decoruri variate. N-au fost. S-a jucat doar cu un fundal negru pe care un proiector arunca din când în când câte o imagine vagă. E un fel de a zice că „s-a jucat” pentru că piesa a constat într-un monolog interpretat cu mişcare de scenă şi schimbări de registru emoţional de către un singur actor. One man, one show. Ceva ce Dan Puric făcea cu talent, dar îndrăznesc să afirm că Amalia Ciolan a fost la fel de bună la treaba asta. O oră a trecut pe nerăsuflate.

Evident că în acest scurt timp nu se putea respecta linia jurnalului autoarei. Au fost extrase punctele pilon ale celor două decenii de groază şi dramatizate. Deşi actriţa a interpretat cu multă intensitate rolul, ducând uneori monologul în proximitatea istericului, culmea este că jurnalul Aniţei Nandriş este foarte paşnic, cititorul având sentimentul că autoarea parcă ar fi vorbit de o altă persoană. Aniţa relata în carte despre hoardele de păduchi care îi invadaseră în bordeiele din lagărul siberian sau despre cele „40 de grade” (care erau de fapt cu minus) sau despre cum le cădeau dinţii din gură din cauza devitaminizării ca şi cum ar explica o reţetă de închegare a laptelui. Şi înţeleg de ce s-a preferat o interpretare intensă a rolului Aniţei, pentru ca drama vecină cu tragicul să umple acele goluri de cunoaştere a poveştii pe care numai prin citire le putem umple şi să redea în dimensiunea emoţională ceva din durerea acelor ani.

Mă bucur că apar astfel de piese. Crimele istoriei moderne trebuie devoalate pentru ca poporul să le înţeleagă cauza şi să nu le mai repetăm. Paşii sunt mici, mici. La o distanţă de 7 decenii de noi, nişte oameni trăiau mai rău ca în sclavagismul de acum 2.000 de ani. De fapt nu trăiau, ci erau aşteptaţi să moară.

Mă întreb dacă oamenii de azi au învăţat lecţia. Dacă se va mai repeta o astfel de oroare, cum a fost tăvălugul comunist-ateu. Dacă au înţeles cauzele care au făcut posibilă instaurarea unui astfel de sistem politic, mai ales cele sufleteşti şi morale. Căci la astea suntem invitaţi să reflectăm şi să umblăm, nu la cauzele sociale care exced posibilităţii noastre de control. Dar fără nişte precursori care ţin de fiecare individ cum ar fi ura faţă de Dumnezeu, lăcomia, hoţia, invidia, prostia fudulă, lenea şi bădărănia, comunismul nu s-ar fi putut instala.

Şi răspunsul este nu. Oamenii nu vor să se mulţumească cu cât au. Oamenii preferă un şperţ decât să facă lucrurile legal. Oamenii se uită peste gard şi se bârfesc. Oamenii sunt proşti, proşti rău de tot şi nici nu-şi dau seama de asta. Oamenii nu pun preţ pe muncă ci, în cel mai bun caz, o consideră o corvoadă care trebuie făcută din când în când. Oamenii nu mai vor maniere, ci preferă mitocănia şi golănia şi mizeria. Iar cel mai rău, oamenii îl urăsc pe Dumnezeu şi, chiar dacă unii pretind că au credinţa lor în suflet, refuză să facă voia Lui ci fac pe de-a-ndoaselea. Nu-i cinstesc slujitorii, vor avorturi la liber, vor sodomie (referendumul din 2018 a arătat-o irefutabil), nu se împacă şi nu trăiesc în pace unii cu alţii. Lenea şi prostia duc la marxism, socialism, egalitarism, comunism şi anularea valorilor. Puturoşii vor să împartă egal ceea ce nu au produs cu cei harnici care au produs ceva, adică să trăiască pe spinarea lor, eventual să-i şi conducă. Spre dezastru, evident.

Contemporanii mei nu au învăţat lecţia şi nici nu s-au schimbat (mă refer la majoritate), deci vor repeta greşelile înaintaşilor. Nici măcar nu sunt interesaţi să afle ce-a fost şi de ce a fost. După atâtea release-uri ale versiunii iniţiale din 1917, se conturează deja un nou tip de comunism, versiunea 2.0 ultra-tehnologizată. Să vă uitaţi în platforma-program a unor partide de pe la noi (cum ar fi USR-ul) şi veţi vedea ceva elemente de beta-testing pe acolo, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Sau aruncaţi o privire la ce se întâmplă deja în China, ca să fie mai limpede ce înseamnă comunismul tehnologizat. Cine are ochi de văzut, să vadă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *