Împărăţia cerurilor

A început Postul Mare şi nu voi mai scrie o vreme pe blog. La revedere, dar nu ne despărţim. Vă las ceva să citiţi, scris tot de mine. De data asta, subiectul e mai greu dar mai frumos, specific perioadei, adică profund spiritual. Nu este mundan, nu devine fumat mâine-poimâine, nu necesită actualizări în urma descoperirilor ştiinţei, ci este valabil a la longue, o eternitate chiar. Cam ca mierea: nu expiră.

Mânat de setea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu am ajuns la Teologie şi, odată ajuns, am vrut să storc cât mai mult de acolo. Din 2010, timp de şase ani mi-am frecat coatele în Facultatea de Teologie (4 ani de licenţă şi 2 ani de master), am stat cel mai adesea în banca întâi şi i-am bombardat pe profesori cu întrebări. Firul roşu (central) al interesului meu era Împărăţia lui Dumnezeu, nimic mai mult şi nimic mai puţin. Ce am aflat, rodul muncii mele, se regăseşte în două lucrări – teza de licenţă din 2014 şi lucrarea de dizertaţie din 2016.

După ce am terminat şi masterul, m-am gândit să reunesc şi să public lucrările într-o carte. Antreprenorul din mine se gândea cum să valorifice pecuniar „creaţia intelectuală”. Însă cu trecerea timpului m-am tot gândit şi până la urmă m-am răzgândit. Ce am scris acolo am primit în dar, nu e doar creaţia mea intelectuală. Nu aş fi putut scrie acele lucruri dacă nu mi-ar fi şi fost descoperite. Deci nu este corect faţă de Dătător să vând darul. În dar am luat, în dar trebuie să dau mai departe.

Deci fiind la începutul Postului Mare, hai să pun pe masă bunătăţile duhovniceşti. Vă recomand să începeţi cu dizertaţia (2016), fiindcă este mai comprehensivă şi este scrisă la o maturitate a gândirii, inclusiv cu scopul de a fi mai accesibilă viitorilor cititori. Teza de licenţă este mai degrabă un studiu scolastic preliminar, axat strict pe exegeza Sfintei Scripturi, frumos dar mai anevoios, o fundaţie pentru ceea ce a urmat.

După ce am terminat studiile de licenţă, nu am vrut să mai continui cu masterul. Mi se părea că încununasem o perioadă grea: să studiez la zi (cu bursă chiar) în timp ce practicam avocatura şi întreţineam o familie (pe vremea aceea aveam doar 3 copii), era un jug serios. Dar duhovnicul mi-a spus-o tranşant: „du-te la master !”. Eu hâr-câr, că-s obosit, că-s sătul, că la ce-mi foloseşte pentru mântuire o diplomă în plus ş.a. El, nimic, nu da înapoi, mi-a repetat-o toată vara din 2014: „du-te, du-te!” Ba chiar a apăsat ultimativ, ca să înţeleg că nu-i voia lui, ci a lui Dumnezeu. Am cedat şi hai să ascult, m-am înscris din nou, să vedem ce-o fi. Au urmat iar cursuri, alţi colegi, alte pregătiri şi alte examene timp de doi ani. Pe lângă asta, de prin anul III al licenţei vrusesem să mai avem un copil dar soţia a pierdut trei sarcini la rând, oprite în evoluţie. Obosisem.

M-am apucat să scriu dizertaţia la începutul Postului Mare din 2016. Am făcut-o ca pe un exerciţiu de asceză, simţeam că atunci trebuie să fie perioada cea mai propice conceperii. Deşi ceva oarecum similar mi se întâmplase şi când scriam licenţa în 2014, de data asta mi s-a întâmplat mult mai intens: mă simţeam cuprins de o lumină care îmi dădea aripi, mă întărea şi mă inspira, simţeam că nu sunt singurul care pune osul la treabă. Am terminat de scris fix în Duminica Sfântului Ioan Scărarul. Când am pus punct lucrării, am simţit că săvârşitu-s-a, că atunci cu adevărat se terminase acel lung periplu, că mă achitasem de datorie, că abia atunci am împlinit planul lui Dumnezeu spus prin gura duhovnicului. Că seminţele pe care le adunasem în toţi acei ani, deşi germinaseră la licenţă, abia la master rodiseră. Ca un corolar, dacă am ascultat de voia lui Dumnezeu, şi El a ascultat de mine şi ne-a dărut imediat acel al 4-lea copil dorit. Soţia a rămas însărcinată pe la începutul lunii mai 2016 şi mi-a născut o fată de toată frumuseţea în ianuarie 2017. Dacă mi-ar fi dat-o mai devreme n-aş mai fi avut energie să fac ceea ce făcusem, să merg la facultate concomitent cu avocatura şi familia (acum, după ce s-a născut şi a crescut, sigur nu aş mai putea), deci El mi-i oprise pe ceilalţi din evoluţie ca să nu am obstacole suplimentare în calea lucrării pe care o dorea făcută. Acum, odată făcută, trebuie dată mai departe, nu ţinută sub obroc.

Revenind la subiectul scrierilor, Împărăţia lui Dumnezeu este totuna cu Împărăţia Cerurilor. Veţi găsi pe larg explicaţii de ce, dar nu asta e chestia interesantă, nu vă bateţi capul cu această nuanţă. În schimb, pe măsură ce scormoneam în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie (scrierile sfinţilor, iconografie, imnografie şi practica liturgică), am descoperit că Împărăţia Cerurilor fusese ţelul central al primilor creştini, care o aşteptau cu ardoare. Am mai descoperit cu stupoare că noi azi am pierdut total contactul cu această împărăţie, inclusiv dorinţa de a o mai găsi. Nimic din ceea ce facem nu mai reflectă această dorinţă, nici măcar modul în care facem slujbele. Abia dacă găseşti câte o palidă aluzie ici-colo. Ne-am pierdut până şi credinţa că această Împărăţie ar exista sau că va mai veni vreodată, aşa că ne limităm să creăm un paradis aici pe pământ. Nu vorbesc doar de atei sau de cei din alte religii, ci şi de creştini. Mai ales de creştini. Zicem cam plictisiţi „vie împărăţia Ta” la fiecare Tatăl nostru, dar ne înşurubăm zdravăn în lumea de aici şi ne agonisim lucruri cu înfrigurare. Interesant este că, deşi transcendentă, Împărăţia are un fir lăsat în lumea aceasta de care ne putem apuca pentru a simţi concreteţea ei: experienţa sufletească a prezenţei lui Dumnezeu în lume. Domnul este prezent şi lucrează într-un fel imposibil de captat cu ajutorul celor 5 simţuri, imposibil de captat chiar şi cu ajutorul minţii, de aceea niciun aparat creat vreodată de om nu va reuşi să suprindă necreatul. Adevăratul Dumnezeu poate fi perceput numai când şi unde vrea El să se facă cunoscut, iar asta numai cu un al 7-lea simţ, cel sufletesc. Deşi unele minuni au şi o latură obiectivă, fiind expresia lucrării lui Dumnezeu asupra materiei (ex. vindecările miraculoase), identificarea corectă a Lucrătorului ţine de sufletul fiecăruia. În creştinism este singurul loc unde vom găsi acel know-how de curăţare a sufletului de „deşeuri” ca să-l vedem pe Dumnezeu când El va voi să ni se arate. De aceea s-a zis: fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Prin urmare, dorinţa de a găsi Împărăţia o consider un adevărat dar de la Dumnezeu. Sufletul care caută Împărăţia lui Dumnezeu îl caută pe însuşi Dumnezeu, căci El este împăratul şi El ne dă acces acolo. Domnul a fost cel care mi-a insuflat această dorinţă toată viaţa şi, la vremea potrivită (în jurul vârstei de 33 de ani), mi S-a descoperit pe Sine ca să ştiu ce am de căutat. Până atunci bâjbâisem în toate direcţiile spirituale dar creştinismul nu-l nimerisem. Este vorba de experienţa mistică pe care am promis mai demult că o voi relata. Aceasta m-a adus la credinţa în Fiul lui Dumnezeu ca fiind acelaşi cu „fiul teslarului” (un aplelativ ironic dat de evreii contemporani Mântuitorului ca să-şi justifice necredinţa lor, pe sistemul practicat şi azi: avem dosarul tău de cadre, nu ne duci Tu de nas c-ai fi cine-ştie-cine, ştim bine cine eşti şi ce hram porţi). Iată că la finalul dizertaţiei veţi găsi şi această experienţă relatată în detaliu. Ea nu a fost ulterior adăugată lucrării, ci lucrarea de dizertaţie pe care o citiţi aici este exact cea susţinută în faţa comisiei de examen, cu tot cu mărturisirea de la final.

Să vă fie de folos, să vă aducă lumină şi să vă aducă însăşi Lumina !

Hristos a înviat !

—————-》 Dizertaţie 2016 《—————-

—————-》 Licenţa 2014 《—————-

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *