Smochinul a început să înverzească

Învăţaţi de la smochin pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara e aproape. Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi. (Matei 24: 32-33)

Aşa cum la începutul Postului Mare mi-am făcut publică teza de dizertaţie susţinută la absolvirea masterului în Teologie întrucât conţine o sinteză de idei capitale (nu folosesc cuvinte pompoase degeaba, ci Împărăţia Cerurilor este un vector al vieţii mele), la fel acum – la început de praznic – voi lăsa scrise câteva idei teologice îndrăzneţe, pe care nu le-am mai expus nicăieri.

Încep cu concluzia: lumea a intrat pe un făgaş ireversibil către sfârşit.

Părintele Dumitru Stăniloae scria spre finalul volumului III al Dogmaticii (partea despre eshatologie) că omenirea a cunoscut de mai multe ori în istoria sa nişte apropieri de sfârşitul lumii. De fiecare dată oamenii au crezut că va veni acel sfârşit în epoca lor, dar vedem că nu a fost aşa. Analizând retrospectiv, ne dăm seama că nu toate semnele se împliniseră. Dar, spune părintele şi citez din memorie, sfârşitul lumii va fi o misterioasă întâlnire între între voia lui Dumnezeu şi imposibilitatea obiectivă a lumii ca oamenii să se mai mântuiască în ea. Deci eu am înţeles din asta că se va ajunge la o răutate generală atât de mare încât oamenii degeaba se vor mai naşte întrucât nu vor mai putea descoperi binele şi nu vor mai avea acces la iubire, lumea fiind în acel moment coaptă pentru terminare totală şi Parusie (venirea lui Hristos în slavă).

Ca să poţi face astfel de sinteze, trebuie să te ridici mult deasupra detaliilor. Să laşi deoparte cipurile, pecetluirea, pandemia, sărăcia globală, sclavia globală şi alte detalii tehnice. Şi să contemplezi starea de suflet a mulţimii. Se observă o răcire continuă a sufletelor majorităţii oamenilor. Un dezinteres din ce în ce mai accentuat faţă de adevăratul Dumnezeu coroborat fie cu ateismul militant fie cu indiferentismul religios fie cu o mulţime de superstiţii şi credinţe în dumnezei falşi (Buddha, Allah ş.a.) ori imaginari („eu am credinţa mea în suflet”). Pandemia de coronavirus a adâncit o falie sufletească, dar să acceptăm că orice molimă puternică din instorie a avut acest efect provizoriu de spaimă a oamenilor unii faţă de ceilalţi.

Am ascultat şi citit mărturii ale bătrânilor care spun din experienţa proprie sau din cea a înaintaşilor că lumea nu mai are tihna pe care o avea în urmă cu peste 100 de ani. Toţi au observat că vărsările de sânge din Primul Război Mondial au alungat într-o oarecare măsură tihna şi deschiderea oamenilor unii către ceilalţi; apoi măcelul din Al doilea Război Mondial a alungat şi mai mult senzaţia de tihnă pe care ţi-o dădea mediul. Harul s-a luat din lume aproape de tot. Apoi goana după bogăţie (în capitalism) şi munca proletară excesivă (din comunism) au făcut să dispară aproape de tot tihna vieţii şi încrederea în oameni şi în ziua de mâine. Iar ultimele 3 decenii de după căderea comunismului, dar mai ales ultimele 2 decenii marcate de o tehnologizare şi o informaţionalizare excesive până în cele mai mici detalii ale vieţii ne-au transformat în nişte simpli receptori de senzaţii şi informaţii. Imensa cantitate de date care se revarsă peste mintea omului obişnuit conectată la „realităţile vieţii” face aproape imposibilă procesarea internă. Omul nu mai are timp să mai rumege, adică să decanteze dacă ceea ce a aflat este bine sau rău, adevărat ori fals. El doar recepţionează informaţia gata preparată şi reacţionează sentimental aşa cum i se sugerează de către ambalaj, fie printr-o poftă puternică (ex: îmi doresc neapărat acea maşină / acea casă / acea vacanţă / acea femeie etc.) fie printr-o repulsie puternică (nenorocit preşedinte / şpăgar ministru / blatişti arbitri ş.a.m.d.). Pur şi simplu emisfera dreaptă a creierului e mai mereu stimulată, ajungând să fie inflamată (cea a afectelor) iar emisfera stângă e mai mereu deconectată, ajungând să se atrofieze (cea a raţiunii, a logicii). Asta duce la o tâmpire progresivă a generaţiilor care se succed, care deşi au acces la un volum de informaţii pe care părinţii şi strămoşii noştri nu l-ar fi visat, totuşi nu-l pot procesa ci-l consumă haotic, fără discernământ, adesea făcându-şi rău singuri sau unii altora.

Fiindcă am vorbit de schimbări, s-a ajuns într-un alt punct din care nu mai este întoarcere. Omenirea se află pe un drum cu sens unic. Strămoşii noştri au avut o viaţă constantă mii de ani. Invenţiile erau foarte puţine şi foarte rare, deci stilul de viaţă a cunoscut slabe variaţii. Dacă mai existau circumstanţe care le schimbau viaţa oamenilor (un război, o calamitate naturală), acestea erau provizorii apoi societatea se întorcea în matca ei. De la industrializare încoace, societatea s-a tot schimbat şi s-au eficientizat o grămadă de aspecte ale vieţii pe care strămoşii noştri le obţineau cu multă trudă: avem lumină la bec în loc de opaiţ, apă curentă la chiuvetă în loc de cărat cu ciubărul de la fântâna satului, maşină de spălat rufe în loc de copaie pe malul râului. Exemplele sunt grosiere, dar pot continua indefinit, ajungând până la zona satisfacerii nevoilor intelectuale: alfabetizare în masă, cărţi la îndemâna oricui, învăţământ public gratuit, spitale, transporturi etc. Orice ne înconjoară este o minune pentru strămoşii noştri. Aduceţi-l în prezent pe cel mai bogat rege din trecut şi acesta va leşina de uimire văzând cum putem noi să tragem apa la wc sau să pornim aragazul cu un buton. Nu mai zic de restul chestiilor mai sofisticate. Pe acestea oamenii nu doresc să le mai abandoneze, deşi nu totdeauna sunt benefice.

Apoi a venit informatizarea şi informaţionalizarea. Mai întâi calculatoarele au devenit un lucru obişnuit, apoi ideea de a le conecta într-o reţea mondială a făcut posibil un schimb uriaş de informaţii şi la viteze incredibile. Oamenii pot afla din câteva click-uri cele mai năstruşnice lucruri, cele mai de neimaginat. Internetul a devenit un opiu al maselor. Autorităţile publice au transformat oamenii în nişte cifre, în nişte entităţi virtuale clasificabile în memoria calculatoarelor. Socializarea însăşi a devenit virtuală, oamenii nu-şi mai arată imaginea lor reală ci s-au sofisticat interacţionând prin intermediul unor proiecţii ale lor, nişte avatare. Aparent oamenii sunt extrem de extrovertiţi, punând lumii pe tavă cele mai intime detalii ale vieţii lor fizice, dar în realitate este din ce în ce mai greu să ştii ce-i treieră fiecăruia prin tărtăcuţă pentru că toţi ne ascundem în spatele unor subtitrări. Este o sofisticărie excesivă, care ne duce spre ipocrizie în relaţie cu semenii. Obiceiul care se învecheşte devine adevărata natură a omului. Omul care a devenit ipocrit în relaţie cu semenii, cu sau fără intenţie, va fi ipocrit şi în relaţie cu sine însuşi. Ba chiar şi în relaţie cu Dumnezeu, dacă va mai ajunge să aibă vreo relaţie cu Acesta.

Se împlineşte acest cuvânt al apostolului Pavel: „Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele. Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumneze, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei.” (II Timotei 3: 1-5). Fac o paranteză, pandemia de coronavirus a arătat că oamenii pretind că au credinţă în Dumnezeu dar refuză să meargă personal pentru a-i cere vindecarea, negând puterea credinţei mărturisită de atâta nor de sfinţi din istorie.

Aceste realităţi – tehnologizarea, infomatizarea şi informaţionalizarea – sunt necunoscute înaintaşilor noştri. Viteza de schimbare a felului de viaţă este năucitoare. Până şi părinţii noştri au probleme serioase în a se adapta la noile realităţi, nu mai zic de bunici. Problema este că lumea nu va mai da înapoi, ci se va adânci în sofisticare. Comerţul se face în virtual, administraţia publică, asigurările, transporturile se organizează prin internet, distracţia, vacanţele, educaţia, justiţia, cam totul de fapt. Tăvălugul global este o roată imensă care nu mai poate fi gestionată decât apelând la resursele uriaşe ale internetului.

M-am întrebat ce-ar zice sfinţii noştri din vechime dacă ar da nas în nas cu aşa ceva? Cum ar reacţiona? Ce ne-ar sfătui? Din păcate, nu ştim. Nu avem omilii de la Sfinţii Trei Ierarhi despre deasa ori rara întrebuinţare a calculatorului, despre folosirea cyber-datingului, despre păcatele care se fac prin Facebook. Generaţia noastră se confruntă cu nişte probleme fără precedent. Cred că cei mai mari sfinţi, dacă ar fi teleportaţi din trecut în anul 2020 ar fi năuciţi. Mulţi se dau azi cu părerea având pretenţia de autoritate spirituală, dar fiecare simţim că suntem pe teritorii virgine, necartografiate (uncharted territories), că trebuie să ne descurcăm pe cont propriu aşa cum îl duce mintea pe fiecare.

Înseşi profeţiile din vechime nu indică o asemenea complexitate a vieţii de azi şi mă întrebam oare de ce: nu sunt profeţiile reale sau Duhul Sfânt nu le-a descoperit înaintaşilor pentru că mintea oamenilor de atunci nu le-ar fi putut cuprinde? Omul a ajuns pe Lună, acea Lună pe care strămoşii o credeau un felinar suspendat pe un cer închipuit ca o cortină. Omul a trimis sonde spre Soare şi a descoperit că luminătorul zilei este de milioane de ori mai masiv decât Pământul, nu doar o simplă bilă de foc care descrie semicercuri pe cerul zilei. Omul a trimis sonde spre Pluto şi a descoperit că ne despart multe miliarde de kilometri de acele puncte de lumină de pe cerul nopţii, care numai puncte nu sunt. Galileo Galilei a fost ucis de inchiziţie pentru erezia heliocentrismului în urmă cu doar 4 secole. Abia în urmă cu vreo 3 secole, un sfânt (parcă Nil Cavsocalivitul) a primit vedenia unor oameni gonind în nişte căruţe fără cai mai repede decât iepurii, zburând cu ceva ce părea a fi nişte păsări de metal care scuipau foc sau privind la nişte cutii cu imagini care vor fi puse în fiecare casă în locul icoanelor.

La începutul secolului XX au fost monahi în sfântul Munte Athos care au prezis că apariţia sârmelor acolo va fi un semn al apropierii sfârşitului, iar când vor intra femeile acolo sfârşitul va fi iminent. Prin sârme ei au înţeles atât cablurile (de telefonie sau de electricitate) cât şi modernismul care va urma. Şi vă mărturisesc că de la un an la altul mi s-a părut că Muntele Athos este din ce în ce mai călcat de pelerini; afluxul crescut cauzează o intensificare a asfaltării drumurilor, a ridicării de noi clădiri sau extinderii celor vechi, a edificării de reţele de utilităţi; acolo pe acel petic de pământ sunt din ce în ce mai multe maşini şi utilaje. Locul este din ce în ce mai tăvălit, prezenţa Duhului se împuţinează mai ales din pricina înmulţirii grijilor de cele lumeşti. Lucru ireversibil. Mai lipsesc doar femeile să mişune pe acolo, cum le vedem că fac paradă în fuste scurte, ori pantaloni mulaţi şi tricouri decoltate pe la mănăstirile din lume.

Există două aspecte în Biblie care mi se par foarte clar aplicabile vremurilor pe care le trăim, care nu s-ar fi putut împlini în societatea antică sau medievală din pricina unor piedici obiective:

1) Cuvântul Mântuitorului despre vremurile din urmă:

Veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. […]
Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. […] Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul.
(Matei 24: 6, 12, 14).

Iar când veţi auzi de războaie şi de răzmeriţe, să nu vă înspăimântaţi; căci acestea trebuie să fie întâi, dar sfârşitul nu va fi curând. (Luca 21: 9).

Acest plural colectiv pus în referire la evenimente care afectează întreaga planetă denotă posibilitatea ca ştirile să circule foarte rapid dintr-o parte în cealaltă a lumii. Lucru de neimaginat până la inventarea telegrafului. Cel mai avansat sistem de comunicare al epocii medievale (inexistent în antichitate) era un releu de oglinzi cu care se transmiteau mesaje telegrafice de la un capăt la celălalt al Imperiului Bizantin. Un mesaj mai scurt decât banalul sms de azi ajungea din Siria până la Constantinopol cam într-o oră. Dar restul lumii rămânea în întuneric. Dacă chinezii se băteau cu japonezii, dura săptămâni sau luni până se afla în Imperiu, dacă nu cumva trecea neobservat.

Apoi răspândirea evangheliei la toată lumea a fost împiedicată de imposibilitatea de a traversa uriaşele oceane. Abia după descoperirea Americilor s-a răspândit cuvântul Evangheliei în acea parte de lume. Dar Africa a rămas în întuneric, la fel şi cea mai mare parte a Asiei ori a Australiei. Putem spune că propovăduirea Evangheliei la toată lumea a devenit posibilă obiectiv abia din secolul XX de când s-au pus bazele transporturilor internaţionale şi misionarii au ajuns în cele mai îndepărtate şi primitive colţuri ale lumii. Putem considera că evanghelizarea s-a încheiat odată cu apariţia internetului. Nu trebuie neapărat ca oamenii să accepte Evanghelia lui Hristos, este suficient ca ei să afle de ea, ceea ce s-a făcut cu prisosinţă abia acum.

2. Proorocia despre pecetluire făcută de Duhul Sfânt în cartea Apocalipsei:

Şi ea (fiara, n.m.) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. (Apoc. 13: 16-17).

Nu ştiu câţi dintre voi v-aţi gândit la partea de logistică necesară pentru a implementa aşa ceva. Pariez că cei mai mulţi v-aţi chinuit să ghiciţi ce-i cu 666-ul ăla, ce ascunde. Dar eu m-am gândit la partea practică: este infernal de greu să pui aşa ceva în practică, la nivelul ÎNTREGII PLANETE.

Cel mai tare imperiu care a răvăşit lumea de la Hristos încoace a fost cel roman. Mă refer strict la organizare militară şi socială, nu la geniul militar (la care alte imperii excelaseră deja, de exemplu cel grec din vremea lui Alexandru Macedon). Romanii au dominat popoarele prin organizare, erau cei mai metodici. Nu întâmplător douăzeci de secole mai târziu nemţii le-au copiat multe simboluri militare, rigurozitatea teutonă găsindu-şi idealul în rigurozitatea romană. La vremea respectivă să fi fost cam 100 milioane de oameni pe pământ, puţin (comparat cu azi). Dacă apocalipsa ar fi fost atunci, în primul rând romanii nu dominau TOATĂ lumea, deci nu ar fi putut pecetlui TOŢI oamenii, puţini câţi erau atunci. În al doilea rând, nu ar fi avut mijloacele tehnice să impună un comerţ bazat strict pe folosirea peceţii. Oamenii ar fi găsit subterfugii ca să îşi poată agonisi cele necesare traiului, gen schimbul direct, lucrul pământului propriu, mutarea în zone cu autorităţi locale mai permisive sau chiar părăsirea Imperiului. Aceleaşi consideraţii se aplică şi Imperiului Bizantin, care este de fapt un succesor al celui roman, mai sofisticat la nivel central dar mai slab organizat în teritoriu.

Apoi au apărut imperiile din Evul Mediu, care au fost slăbuţe. Nemţii au încercat de două ori în secolul XX să facă un imperiu în întreaga Europă şi chiar în întreaga lume, dar nu au reuşit. Oricum, nu au putut impune o monedă unică sau vreo formă de control al comerţului (visează ei acum cu moneda euro să facă un al 3-lea imperiu german, dar e varză organizarea, nu mai sunt nici nemţii ce erau odată). Comunismul, deşi destul de localizat spaţial şi cu tendinţe opresive, nu a putut crea vreo formă imperialistă centrală care să concentreze în mâna sa comerţul mondial şi să-l facă dependent de o pecetluire.

Deci istoria ne-a arătat că de la apariţia creştinismului până în prezent nicio formă de organizare statală nu a avut capacitatea tehnică şi logistică de: A) a controla tot comerţul din lume; B) de a-i controla pe toţi oamenii din lume.

Profeţia însă este foarte tranşantă: nimeni nu va scăpa de pecetluire. Perechile antitetice mici-mari, bogaţi-săraci, slobozi-robi arată universalitatea pecetluirii. Asta denotă concentrarea puterii asupra întregii planete într-o singură mână. Ca să poţi supune toată lumea, ai nevoie de… globalizare. Iar asta vine la pachet cu tehnologia existentă în prezent şi cu virtualizarea vieţii cotidiene. Nu-i uşor să ţii în frâu 7 miliarde de oameni şi să le organizezi vieţile.

Trebuie să ai o monedă unică pe tot globul, pe care să o controlezi tu. Apoi, degeaba le propui să-i pecetluieşti pe oameni pentru a folosi moneda virtuală, dacă ei au alternativa să poată folosi banii în numerar fără a se pecetlui, ci trebuie să faci cumva ca banii să fie doar virtuali (să nu mai aibă materialitate) şi posesia lor să fie dependentă de această pecetluire. Practic să nu ai posibilitatea tehnică de a deţine sau a folosi bani dacă nu ai şi pecetea.

Virtualizarea banilor a devenit o realitate, dar numerarul -deşi redus- încă este în circulaţie. Când va fi eliminat şi vom fi siliţi să folosim doar monede virtuale cu ajutorul cipurilor (sub formă de carduri, cipuri NFC din smartphone-uri, cipuri subcutanate etc.), să ştiţi că laţul se va strânge şi mai mult. E la mintea cocoşului că banii virtuali pot fi controlaţi de emitent: azi ai nişte numere în cont, mâine vine banca centrală şi le schimbă valoarea sau vine fiscul şi ţi-i pulverizează pe diverse motive.

Pasul următor va fi să vină liderul global şi să pună problema aşa:

1. Începând de mâine, toate tranzacţiile se pot face numai cu ajutorul peceţii 666, care constituie un dispozitiv de autentificare în sistemul informatic monetar (generator de parolă de acces, de cheie de autentificare a tranzacţiilor etc.).

2. Pecetea 666 poate fi primită doar de acele persoane care formulează o cerere şi declară în scris că acceptă liderul mondial 666 drept dumnezeul lor personal, care recunosc cultul oficial drept unicul şi adevăratul cult, care au renunţat în prealabil la orice formă de venerare a unui alt dumnezeu şi i se închină liderului global cu ritualul prevăzut de lege.

3. Persoanele care refuză primirea peceţii vor fi amendate cu o sumă egală cu toţi banii pe care-i au în contul bancar şi li se vor confisca bunurile. Acestora le vor fi restituite bunurile şi le va fi permis accesul în sistemul monetar doar după obţinerea unei peceţi, în condiţiile pct. 2.

Dacă avem tehnologia şi capacităţile tehnice să implicăm cele de mai sus în întreaga lume, ce mai lipseşte? Un context potrivit în care o persoană să preia frâiele globale. Credeţi că va mai dura mult? Comparat cu cele două milenii scurse de la naşterea creştinismului, aş zice că cei câţiva ani până se va instala ultima şi cea mai cuplită tiranie a istoriei (hai, poate 2-3 decenii) sunt un fleac. O iminenţă. De acolo se va intra în linie dreaptă spre finish. Putem zice lejer că smochinul a înverzit deci cunoaştem că vara este aproape.

I rest my case. Hristos a înviat !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *