Blogo-martirii

De când cu starea de urgenţă a apărut o nouă specie de mărturisitori ai credinţei: blogo-martirii. Au apărut pe bloguri ca ciupercile după ploaie şi îi recunoşti pentru că îşi împroaşcă ierarhii cu lături mai rău decât pe o albie de porci. Sunt nemulţumiţi că nimeni din Sinodul B.O.R. n-a făcut nimic pentru credinţă. Însă aceşti bloggeri, dacă ar fi avut tupeu, ar fi luat o pancartă pe 16 martie și ar fi mers în Piața Victoriei, la Cotroceni sau pe Dealul Patriarhiei și le-ar fi băgat carne în frigider celor de care erau nemulțumiți. Dacă n-au făcut-o, înseamnă că sunt niște martiri de mucava. The Powerpuff Girls.

S-au împuţinat povăţuitorii duhovniceşti, oamenii cu înţelepciune adevărată. Sunt din ce în ce mai greu de găsit văzătorii de Dumnezeu. Dar asta nu ne absolvă pe noi de răspundere la judecată, noi tot trebuie să facem voia Lui: o bucată de pâine către un flămând, o cană de apă către un însetat, o buleandră către vreun dezbrăcat înfrigurat, o vorbă bună către vreun spitalizat, d’astea. Dumnezeu ne poate grăi adevărul și prin gura unei măgărițe, dacă nu mai găsește altă cale și noi chiar aveam nevoie de acel cuvânt. Dacă n-o face, este fie pentru că nu ne interesează cuvântul Său fie pentru că încă se mai găseşte cine să ni-l grăiască.

La începutul stării de urgență m-am raliat și eu șuvoiului de nemulțumiți față de aparenta pasivitate a Sinodului BOR. Scriam articole, trimiteam petiții, concepeam acțiuni judiciare etc. Apoi mi-a fost dat să înțeleg că însuși Domnul ne-a tras palma asta părintească la fund fiindcă am fost prea leneși față de imensul dar pe care ni l-a dat și pe care-L evităm sub diverse pretexte (țarină, boi, femeie etc.). Și dintr-o dată m-am liniștit. Dacă El însuși a zis STOP!, cine’s eu să zic START? Cum aș putea să le cer ierarhilor să aibă mai multă vână decât mine, dacă nu li s-a dat de Sus? Dacă mie însumi nu mi s-a dat să fiu mai curajos decât Spartacus de Rahova care le-a arătat degetul cu tupeu poliţiştilor, cu riscul de a şi-o lua legal în mufă, cum aș putea să-i cer altuia să facă ceea ce eu nu pot? Cum aş putea eu să-i cer patriarhului să-i arate degetul preşedintelui? Figurat vorbind, că doar suntem civilizaţi. Ah, dacă mă puneam în faţa Cotroceniului cu o pancartă pe care scriam cu litere de-o şchioapă “Jos trădătorul, jos vânzătorul” şi nu venea nimeni alături de mine, da, aveam un motiv să mă supăr ca văcarul pe sat. Dar câtă vreme noi am stat acasă bine-mersi… ciocul mai mic.

Să nu uităm că însuși verhovnicul apostol Petru s-a lepădat întreit, deși până atunci se jurase ca țiganul (“să mor io”) că-L va urma pe Domnul până la capăt. Și spune sf. Ioan Hrisostom că acest lucru (frica ucenicilor) s-a făcut cu iconomie de sus, căci cine ar mai fi dus Evanghelia Învierii la neamuri dacă toți ar fi mers în acel ceas la moarte cu Domnul lor? Sunt convins că pasivitatea (poate şi frica) ierarhilor de acum este cu aceeași iconomie. Mulți i-au înjurat în trecut pe patriarhii Iustinian, Iustin și Teoctist că ar fi bătut palma cu comuniștii și că au închis ochii la abuzuri. Ok, poate da poate nu, dar este cert că dacă aveau o poziţie mai tranşantă, eram în situația URSS-ului cu zeci de mii de clerici ucişi şi zeci de milioane de oameni nebotezați în 1990 sau a Albaniei, fără biserici. Trebuie să recunoaștem că din prigoana demonului roșu, noi – românii – am ieșit mult mai bine ca biserică. Avem destule lăcaşuri de cult, cam toţi suntem botezaţi şi erau puţini sectari prin anii ’90.

A nu se înțelege că-i validez pe teologii care susţin că e bine ce s-a făcut Bisericii acum prin închiderea samavolnică, fiindcă putem avea biserică acasă, că ne putem ruga acum ca în pustie. Deloc. Băi, nene, dacă voiam rugăciune ca la pustie, mă duceam în pustie! Dacă am rămas în oraş, e semn că vreau să mă rog ca la oraş. Mai bine tăceau filozofii lui peşte-prăjit, nu știu de ce-i mănâncă spinarea să dondăne aiurea prin interviuri. Pe sistemul “vorbi și nea Ion, că e și el om”. Decât să faci bricolaje duhovnicești, mai bine taci. Refuzi să vorbești când eşti întrebat. Nu te amendează nimeni dacă îți ții gura, în schimb nemulțumești multă lume când iei o poziție. Unii n-au înţeles din experiența comunismului că o biserică nu se dărâmă de către patriarh sau de către buldozerele prigonitorilor, ci de către păcatele acumulate la temelia ei. Păcate mici și mari dar multe, ale credincioșilor simpli. Ale noastre. Biserica Sfânta Vineri din buricul Bucureștiului (ca și multe altele) n-a căzut pe 18 iunie 1987 fiindcă au dat-o jos cu buldozerul milițienii și deținuții aduși acolo (muncitorii fugiseră), ci căzuse mult mai demult dar încă nu se vedea. Noi ne dărâmăm singuri bisericile. N-ar avea ăștia nicio putere asupra noastră dacă nu le-am da-o noi înşine prin păcatele stivuite. Dacă am fi noi curaţi în faţa lui Dumnezeu, El ar înlătura pleava care ne conduce cu un bobârnac, dar dacă n-o face e semn că pleava ne este şi leac. Așa cum nici Templul din Ierusalim n-a fost distrus taman în anul 70 când s-a plictisit Vespasian să-i asedieze pe evrei la relanti, ci căzuse mult mai demult dar nu se vedea. Cu cel puțin 4 decenii înainte, pe vremea când Mântuitorul căina Ierusalimul pentru şerpăria fărădelegilor adunate acolo. Asta nu înțeleg unii teologi moderni și asta văd că nu înțelegem mulți dintre noi. De aceea nici nu ne folosim de lecția ultimelor două luni, ci tot corijenți rămânem.

Recunosc, și mie mi-ar place să-l avem patriarh pe sfântul Ioan Gură de Aur. Dar oare m-aș înghesui eu de la 3 dimineața în fiecare duminică să prind loc în catedrală, ca să-i aud cuvântul predicii și să-l împlinesc? La cum mă ştiu de leneş… nu prea. Deci nu l-aş merita pe sfântul Ioan să fie patriarh. Ca să fiu sincer până la capăt, mă îndoiesc că-l merit şi pe actualul! 🙂

Apropos de patriarhul actual: cineva apropiat de starețul Efrem de la Mr. Vatopedu mi-a spus că l-a auzit acesta lăudându-l pe PF Daniel pentru cum a procedat în aceste două luni. L-a început m-a nemulțumit cuvântul, dar de ceva vreme am început să-i dau dreptate. Mai ales după ce am aflat niște informații de culise despre ce lupte crâncene s-au dus împotriva patriarhului și a Bisericii în această perioadă, înțelegând ce forțe ample și-au dat mâna să ne dărâme. Poftiți un exemplu din Vinerea Mare, ca să înțelegeți de ce nu mai vreau eu să fiu judecătorul patriarhului (și al niciunui ierarh):

http://portal.just.ro/2/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=200000000382641&id_inst=2

Credeți voi că acel “o-en-ge” căpiat care a pornit procesul, a făcut treaba doar de capul lui, din proprie inițiativă? Încercați voi să porniți un proces în perioada asta, fie el și de ordonanță președințială, să vedeți când veți primi termen: la anu’ şi la mulţi ani. Ei bine, la CAB s-a dat termen de pe o zi pe alta; joi pe 16 depus cererea, vineri pe 17 soluționat inclusiv PE FOND! În condiţiile în care fondul problemei nu făcea parte din lista de procese care se putea judeca în perioada stării de urgenţă (ci doar ordonanţa preşedinţială de suspendare a acordului). Realizați ce presiune s-a făcut acolo ca să se judece inclusiv fondul? Și, pentru ce miză? Să anuleze amărâtul ăla de acord MAI-BOR, modificat atât de mult la presiunile lui Iohannis încât rămăsese aproape simbolic. Băi, nici p’ăla nu voiau să ni-l lase! Dar, evident, pentru a nu se pierde capital de imagine electorală pe persoană fizică la Cotroceni, s-a lucrat prin interpus, pe persoană juridică, printr-o coadă de topor. Bine că reduta justiției încă nu a căzut și mai avem judecători verticali și curajoși.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *