Constantin Brancoveanu

Poate exista sfinţenie în politică?

Politica este numită o curvă şi vedem zilele acestea cum se fac şi se desfac combinaţii şi alianţe în preajma alegerilor, doar-doar o prinde fiecare o bucăţică din ciolan. Cred că este nedrept să personificăm politica şi să o numim curvă. Mai corect ar fi să-i numim curve pe cei care fac politică strâmb, adică în detrimentul poporului. Şi să căutăm nişte contra-exemple care să ne inspire: martirii Brâncoveni.

Cine nu învaţă din greşelile istoriei va ajunge să le repete. Milioanele de români care votează aceeaşi securişti care se perindă pe scaunele ţării prin rotaţie repetă aceleaşi greşeli şi rămân corijenţi la lecţia de demnitate. M-ai păcălit o dată, să-ţi fie ruşine; m-ai păcălit a doua oară, să-mi fie ruşine.

Pe 16 august sunt pomeniţi sfinţii martiri Brâncoveni. Ei au fost executaţi pe 15 august 1714, dar datorită suprapunerii cu praznicul Adormirii Maicii Domnului, pomenirea lor se face a doua zi pe 16. Din sinaxarul lor aflăm că ei au refuzat să primească convertirea la islam şi de aceea ar fi fost decapitaţi, însă informaţia este incompletă. Multă vreme am vrut să aflu ce a stat în spatele uciderii lor la ordinul sultanului, în Istanbul, însă informaţiile sunt destul de greu de găsit. Salut cartea Ilenei Toma, Ultimul Constantin, aflată la a 4-a ediţie, care prezintă informaţiile istorice seci într-un mod romanţat, uşor de asimilat.

Se pare că nu doar refuzul de a ceda ofertei convertirii la islam a dus la executarea lui Constantin Brâncoveanu şi a celor 4 fii ai săi (Constantin, Ştefan, Radu şi Matei), împreună cu vistiernicul Ianache Văcărescu. Desigur, este o faptă de eroism şi de martiraj să nu-ţi lepezi credinţa, dar măsura sfinţeniei lui Constantin Brâncoveanu se vede dintr-o altă faptă mult mai înaltă şi mai discretă, care nu este redată în sinaxar: şi-a iertat duşmanii, mai ales rudele care l-au trădat, iudele.

Brâncoveanu a căzut victimă complotului organizat în 1714 de aceeaşi autori care mai încercaseră odată în 1703 să-l mazilească: unchii săi Constantin Cantacuzino (mare postelnic, adică un fel de cancelar al palatului domnesc) şi Mihai Cantacuzino (mare spătar, adică un comandant al oastei, cum am zice azi ministru al apărării). Aceştia doi l-au săpat cu ajutorul ambasadorilor marilor puteri din Istanbul (ai Imperiului Rus, Franţei şi Austriei), cu ajutorul unei părţi din boierii pământeni, al unora dintre cămătarii fanarioţi şi al unora dintre sfetnicii marelui vizir.

Mazilirea se producea de obicei cam aşa: venea imbrohorul sultanului (un fel de executor judecătoresc de azi) la Bucureşti însoţit de o gardă consistentă de ieniceri, intra val-vârtej în palatul domnesc până în sala tronului, îi arunca domnitorului o pânză neagră pe umăr şi îi striga „mazâl!”, apoi citea actul de mazilire în auzul boierilor prezenţi. Alteori, domnul era invitat cu rudele sale să se deplaseze la Istanbul ca să se închine poalei sultanului, ceea ce era un semn că odată ajuns acolo urma să fie mazilit şi fie executat imediat, fie trimis în exil.

Prima încercare de mazilire a lui Constantin Brâncoveanu a fost în 1703, acesta fiind chemat de imbrohor să meargă la Adrianopol pentru a se întâlni cu marele vizir. Deşi nu putea refuza invitaţia, Constantin a reuşit să dejoace planul de mazilire pus la cale de cei doi unchi ai săi, cumpărându-şi pe drum bunăvoinţa tuturor funcţionarilor imperiali şi a marelui dragoman Alexandru Mavrocordat (un fel de secretar personal al sultanului), asigurându-şi protecţia discretă a bandelor de călăraşi întâlnite pe drum şi forţând mâna Franţei prin oprirea exportului de grâu (Franţa trecea printr-o gravă criză alimentară, de ani întregi verile erau reci şi ploiase iar grâul le putrezea pe câmpuri, deci erau dependenţi de importul de grâne din Muntenia). La finalul călătoriei, nu doar că s-a renunţat la mazilire, dar – în schimbul dublării haraciului – Constantin a obţinut firmanul de numire pe viaţă ca domn al Valahiei. Întors în ţară, ar fi fost îndreptăţit să le taie capetele celor doi unchi, vinovaţi de înaltă trădare. Totuşi nu a făcut acest lucru, ci doar i-a îndepărtat din funcţii şi le-a cerut să se ocupe doar de ctitorirea de biserici şi mânăstiri. Deci i-a iertat.

Dar cum se spune în popor, pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti, cei doi unchi nu s-au potolit. În râvna lor de a pune mâna pe tronul domnesc şi revoltaţi de faptul că domnia lui Constantin ţinuse atât de mult (25 de ani) într-o perioadă fanariotă în care domniile erau efemere, ceea ce-i împiedica şi pe ei sau fiii lor să acceadă la tron, au reluat complotul. Profitând de finalizarea războiului ruso-turc (1710-1713), l-au acuzat pe Constantin de pactizare cu ruşii în detrimentul turcilor, au fabricat probe şi l-au învinuit la sultan de „hiclenie”, adică de înaltă trădare împotriva Imperiului Otoman. Sancţiunea pentru hiclenie era mazilirea şi confiscarea averii, urmată de executare. Turcilor le-ar fi convenit de minune să-i confişte averea lui Brâncoveanu, despre care circula legenda că este fabuloasă, pentru că vistieriea imperiului era secătuită şi ienicerii nu îşi mai primseră plata soldelor de aproape un an. Nu era prima oară când ienicerii se răsculau, ei mai făcând să cadă un mare vizir în trecutul apropiat, deci toţi doreau să pună mâna pe averea domnului valah în speranţa că găurile bugetare vor fi acoperite.

Prin urmare, în martie la Bunăvestire, domnul valah este mazilit la Bucureşti, arestat cu toată familia (soţie şi 11 copii) şi trimis la Istanbul să fie judecat. Palatele domnitorului şi ale fiilor săi sunt jefuite de ienicerii veniţi să execute ordinul de mazilire, dar averea colosală nu este găsită pentru că domnul avusese grijă să-şi înstrăineze bunurile (donaţii către rude sau vânzări către terţi) iar mamoritatea banilor şi a bijuteriilor să le trimită la Veneţia. Brâncoveanu şi fiul său cel mare – Constantin – sunt torturaţi timp de aproape două luni în cea mai fioroasă închisoare din Istanbul – Edirne, construită în vremea Bizanţului, despre care se dusese faima că aproape nimeni nu mai iese de acolo viu – ca să spună ce-au făcut cu averea, însă aceştia au rezistat. Văzând că timpul trece şi că s-a dus vestea prin capitală că bunurile domnului fuseseră scoase la mezat dar banii obţinuţi tot nu au ajus la ieniceri (deci exista pericolul unei noi răscoale a ienicerilor), sultanul şi marele vizir au ajuns la concluzia că-i mai rentabil să-l reînscăuneze pe Brâncoveanu, preferând să-şi primească haraciul anual cu care să acopere datoriile decât să-l execute pe valah şi să se confrunte cu o nouă răscoală. Cum am zice acum, „decât cioara de pe gard, mai bine vrabia din mână”. L-au scos pe Brâncoveanu din închisoare şi l-au aşezat la Vlah Serai ca să-şi revină în vedere călătoriei către ţară. Ajungând vestea la Bucureşti că Brâncoveanu se va întoarce iar victorios, cei doi Cantacuzini înnebunesc de mânie şi fabrică alte probe cu care Brâncoveanu este repus sub acuzare şi executat. Domnul apucă să trimită o scrisoare în care îşi arată tristeţea pentru trădarea săvârşită de către cei doi unchi ai săi, care nu şi-au găsit liniştea până nu l-au adus pe podiumul de execuţie, deşi el le făcuse atâta bine.

De menţionat că în timpul domniei sale, Brâncoveanu a cheltuit sume colosale de bani pentru a-şi cumpăra pacea din partea sultanului, fără a-şi împovăra poporul aşa cum au făcut mai târziu domnii fanarioţi. A fost şi un abil comerciant, reuşind cu propria avere (nu cea domnească) să câştige atât de mulţi bani încât plătea haraciul din buzunarul propriu. În cei 25 de ani de domnie, Bucureştiul a fost modernizat şi locuitorii săi şi-au găsit liniştea. Dacă în 1688, când a venit el domn, bucureştenii săreau noaptea de frică din pat când auzeau copite de cai pe padelele din lemn puse pe Drumul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de mai târziu), crezând că sunt fie turci, fie tătari sau bandiţi, deja pe la 1700 nu mai era nici urmă de jafuri. Toţi creştinii asupriţi sub jugul otoman îşi găseau refugiul în Muntenia lui Brâncoveanu, acesta însuşi găzduind şi acordând mare cinste unei pleiade întregi de patriarhi şi mitropoliţi care îşi pierduseră scaunele datorită transformării biserilor din ţările de origine în moschei.

Deci iată că şi în politică poate fi atinsă măsura sfinţeniei. Ca, de altfel, în orice domeniu. Nimeni nu-i va putea spune lui Hristos la judecată „Doamne, în domeniul meu de activitate era imposibl să fiu drept”, fiindcă întotdeauna se vor găsi contra-exemple. Constantin Brâncoveanu cunoştea psaltirea pe de rost şi era nelipsit de la slujbele ţinute în duminici şi sărbători la mitropolie sau la bisericile ctitorite de el. Dacă adăugăm şi faptele profund creştineşti de care am amintit mai sus – iertarea duşmanilor şi păstrarea credinţei creştineşti mergând până la a-şi pune gâtul pe butuc sub secure pentru Hristos – avem imaginea unei familii de sfinţi. Căci niciunul nu s-a lepădat, ci fiecare s-a dus rând pe rând în faţa călăului, de la cel mai mare la cel mai mic, şi a strigat în auzul tuturor că nu se leapădă. Cu ei s-a împlinit spusa proorocului David: Împreună împotriva mea şopteau toţi vrăjmaşii mei; împotriva mea gândeau de mine rele. Cuvânt nelegiuit spuneau împotriva mea, zicând: „Nu zace, oare? Nu se va mai scula!” Chiar omul cu care eram în pace, în care am nădăjduit, care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul. (Psalm 40, 7-9)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *