Agerimea sutașului

Scriu aceste rânduri la ceasul al treilea din Vinerea Mare, convins fiind că dacă aș fi fost de față la răstignirea Mântuitorului, aș fi strigat și eu la unison cu iudeii răstignește-L, răstignește-L!

Din toate Evangheliile, cea mai impresionantă mărturisire de credinţă în dumnezeirea Domnului Iisus Hristos mi se pare a fi cea a sutaşului roman care a venit să ceară tămăduirea slugii sale (Matei 8, 5-13). Este neegalat. De el se apropie doar femeia cananeeancă şi femeia samarineancă. Prima a răbdat un tir de (aparent) dispreţ din partea Celui căruia îi cerea o tămăduire şi a fost lăudată pentru credinţa ei; cea de-a doua s-a transformat în decurs de câteva minute din sfădăreaţă şi „femeie independentă” (avusese deja cinci bărbaţi de-a lungul timpului şi acum era la al şaselea) în apostol fierbinte care a pus pe jar întreaga Samarie. Dar conaţionalii lui Hristos… în cazul cel mai bun au rămas în praf. Chiar şi apostolii: au văzut tămăduiri, au văzut exorcizări, L-au văzut mergând pe apă şi poruncind furtunii să se oprească. L-au văzut înviind oameni. L-au văzut înviat chiar şi pe El şi tot zăboveau să creadă că în tot acel timp L-au avut în faţa lor pe Dumnezeu întrupat. Cât despre restul… umblau după El ca să vadă minuni, le-au văzut, apoi s-au lăsat duşi de nas de arhierei şi farisei să-l ceară pe Baraba în locul Celui Sfânt. Sfinţenia lui îi zgâria pe ochi, prefereau să creadă bârfele că era un înşelat, că făcea minuni cu ajutorul lui Belzebut, că era un călcător de lege care a hulit şi trebuia răstignit.

Problema celor care au sesizat sfinţenia şi harismele Mântuitorului a fost că îl credeau fie un prooroc fie un fel de fiu al lui Dumnezeu prin adopţie. Dar totuşi un simplu om, ca şi ei, supus legilor inexorabile ale creaţiei. Cartezianismului. Ori Domnul nu înceta să-i şocheze încălcând toate legile care nu puteau fi încălcate. Mâinile şi picioarele apăreau acolo unde fuseseră amputate. Ochii şi văzul acolo unde lipseau din naştere. Peştii săreau singuri în mreaja pescarilor, pâinea se înmulţea, vântul şi valurile se potoleau. Lepra şi demonii fugeau mâncând pământul doar prin simpla poruncă a Domnului. Oamenii erau înviaţi prin cuvânt, iar după răstignire şi Înviere, mulţi drepţi au înviat şi au ieşit din morminte arătându-se evreilor în Ierusalim. Din cauza obtuzităţii, a zăbovirii în credinţă, a învârtoşării, a cerbiciei, nu realizau că-L au în faţă pe însuşi Dumnezeu. Tot cereau să vină personal, să pună mâna pe cel bolnav, să fie de faţă (de ex. rabinul Iair). „Dacă ai fi fost aici, Lazăr nu ar fi murit” i se văicăreşte sora lui, Marta. Aceştia văd învierile (fiica – „talita kumi” – şi fratele – „Lazăre, ieşi afară”), dar se gândesc că ar trebui să fie o putere care iese din persoana Domnului cum era cea care a ieşit din oasele lui Elisei când au aruncat unii un mort în grabă în mormântul lui şi mortul a înviat.

Singurul care a realizat înălţimea Celui din faţa sa, dumnezeirea, a fost sutaşul. Militarii de carieră sunt o specie aparte de oameni, foarte pragmatici. Pe câmpul de luptă nu ai prea mult timp de gândire. Acolo întâlnirea cu moartea este bruscă, neanunţată, violentă. Singura şansă este să evaluezi rapid situaţia. Vedem cum ulterior un alt sutaş, Longhin, care-L hulise pe Cel răstignit la unison cu colegii săi, a văzut semnele (întunecarea în miezul zilei, cutremurul, despicarea pietrelor) şi a înţeles pe loc că era prea mare potriveala ca să fie o simplă coincidenţă şi a mărturisit („Cu adevărat Acesta era Fiul lui Dumnezeu”). La fel şi acesta: auzise relatările despre minuni, observase că sunt foarte multe şi că minunile sunt colosale, deci a evaluat rapid situaţia: nu pot fi minciuni ci sunt adevăruri, căci sunt prea multe relatări venind din toate direcţiile (minciuna trebuie cumpărată cu bani mulţi, ori Iisus era sărac); nu poate fi un simplu om care se facă asemenea lucruri, ci Dumnezeu însuşi umblând printre oameni.

Aşa că L-a căutat, împins şi de nevoie: avea o slugă grav bolnavă la care ţinea. Fire practică fiind, s-a gândit că nu are rost să apeleze la medici pentru un tratament slab (şi cu şanse minime), ci mai bine face efortul să-L caute pe Fiul lui Dumnezeu dacă tot are şansa să fie prin zonă, ocazie cu care să rezolve rapid problema. Total, deplin, cum niciun alt medic nu ar fi reuşit. A primit rapid încuviinţarea Domnului de a veni să facă vindecarea, spre deosebire de cazul femeii cananeence care a fost refuzată de mai multe ori şi a trebuit să insiste. Domnul a făcut o excepţie în cazul sutaşului de la regula „nu sunt trimis decât către oile lui Israel”.

Aici se produce şocul cel mare: în mijlocul gurilor-cască veniţi la spectacolul minunilor, între apostolii care vedeau şi greu pricepeau, sutaşul rupe filmul: „Nu trebuie să vii, e de ajuns să porunceşti, ştiu că e de ajuns căci tu eşti Stăpânul tuturor, deci şi al puterilor care aduc vindecarea. Tu ai făcut viaţa, deci poţi să o redai”. Spre dezamăgirea tuturor minunea nu se mai face în văzul lumii ci de la distanţă, prin poruncă; gloata nu mai merge să vadă circul deci nu ştie dacă realmente s-a produs vindecarea. Abia după ce a plecat sutaşul, evanghelistul relatează că ajungând acasă sutaşul a fost infomat că sluga i s-a tămăduit în ceasul în care el ceruse favorul vindecării.

Am vrut să evidenţiez ceva ce cometariile trec sub tăcere: rapiditatea şi calitatea mărturisirii sutaşului. De obicei se pune accentul pe smerenia lui, care s-a considerat nevrednic să-i intre Hristos sub acoperiş (Luca relatează că sutaşul s-a considerat nevrednic chiar să vină în faţa lui, ci a trimis nişte evrei care i-au făcut lobby: „Vrednic este să-i faci lui aceasta. Căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga”). Observase că evreii ţineau o lege care le interzicea să aibă de-a face cu cei de alt neam, ca să nu se spurce, şi le-o respecta politicos. Sutaşul, prin felul lui de a fi om de arme care împarte rapid porunci în stânga şi în dreapta, a înţeles că până şi lume trebuie să fi fost zidită tot prin porunci, fără să fi avut habar de Cartea Facerii unde scria că Dumnezeu a zis „să fie” şi s-a făcut. Că Dumnezeul evreilor este comandantul suprem fiindcă este Cel care a dat poruncile primordiale. Că Hristos este Comandantul Suprem, deci era suficient să poruncească. O astfel de agerime nu au avut-o martorii minunilor din poporul lui Israel (de aceea Domnul i-a tot spus de-a lungul veacurilor „ascultă Israele”); nu au avut-o nici măcar apostolii cei aleşi pe sprânceană de Mântuitor. Poate doar Pavel, dar abia după ce a fost „electrocutat” pe drumul spre Damasc, deci chiar şi „vasului ales” i-a trebuit un brânci ca să facă saltul credinţei. Un jump-start, asemenea unei maşini cu bateria descărcată care are nevoie de curent de la o altă maşină pentru a porni. Iată că sutaşului nu i-a trebuit, a priceput el totul singur şi total. A demarat rapid, la sfert de cheie. Asta m-a pus pe gânduri, cum a fost posibil aşa ceva. Eu nu aş fi priceput atât de repede dacă aş fi trăit pe vremea aceea, ci aş fi fost la fel de bătut în cap ca restul lumii. Chiar şi în prezent, cu atâtea mijloace de informare şi comunicare, mi-a luat 33 de ani până am realizat cum stă treaba.

Este o agerime (vigilenţă) pe care ar fi bine să o avem cu toţii, mereu. Viaţa nu ne oferă multe ocazii, Dumnezeu nu grăieşte conştiinţei noastre de prea multe ori ce avem de făcut. Ar fi bine să ne prindem rapid ce trebuie făcut, poate chiar din prima, ca să nu ratăm ocazia (uneori ireversibil).

PS: imaginea de sus este o reproducere a uneia dintre cele 12 icoane praznicale aflate pe catapeteasma bisericii din Mănăstirea Stavronikita (sf. Munte Athos), pictate de iconarul Teofan Grecul (Cretanul) în anul 1546. Toate cele 12 icoane au fost reproduse pe planşe foto de calitate sub forma unei colecţii numită „Dodekaorto”, oferită spre vânzare pelerinilor.

colecție de icoane praznicale – Mr. Stavronikita (Aghios Oron)

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.