De multă vreme presa caută să ne demonstreze că suntem proşti. Sau leneşi. Sau disperaţi. Sau alte d’astea. Nu-mi propun să-i contrazic. Vreau doar să arăt pe scurt că şi la alţii mai bengoşi stă gunoiul sub covor.
Ne amintim cu toţii de vremurile când stăteam la cozi. Pentru pâine, pentru lapte, pentru carne, pentru orice. Şi în ziua de azi românii noştri stau la cozi, cum ar de exemplu pentru plata impozitelor. Nu-i obligă nimeni, termen e căcălău din ianuarie până în martie să plătească şi să nu rateze discountul de 10%. Dar nu, ei se calcă în picioare din prima zi a anului, ca să „scape de o grijă”. Nu prea înţeleg de ce să fie pentru noi grija să ne plătim impozitele aşa repede şi să nu fie pentru primării grija că poate facem grevă fiscală cu toţii şi nu mai au de unde să-şi ia salariile, dar nici nu vreau să mai înţeleg. Adică înţeleg, dar aştept să mai treacă 10-20 de ani până trece vechea gardă, că n’ai pe cine să lămureşti. Mai nasol e când se nimereşte să ai ceva treburi prin primărie în ianuarie-februarie până trece puhoiul, cum ar fi să-ţi declari apartamentul sau maşina (e musai în maxim 30 de zile de la achiziţie), că nu ai loc să intri în primărie. Şi nu te-ar lăsa lumea, chit că ei stau doar la casierie şi tu la inspector: „Ce dom’le, noi stăm degeaba la coadă„?
Dar şi în alte părţi ale lumii se stă la coadă. Uite că americanii – cum sunt ei afacerişti – au şi găsit o soluţie win-win: au unii cetăţeni treabă pe la White House, audienţe să ceva, că e freedom of speach şi toată lumea vrea să vorbească. Şi e mult de aşteptat pe acolo, căci vin oameni din toată ţara să stea de vorbă cu Donald Trump sau măcar cu vreun consilier prezidenţial ori vreun adjunct de secretar de stat: „dă şî mie un TV color, un state benefit, o rulotă ceva, boss, că-mi mor copii de hungry acasă, cross my fingers and să-mi sară ochii de te mint!”. Dar nu toată lumea are timp de aşteptat. Unii au treburi, că time is money, deci s-au gândit să plătească nişte homeleşi să stea toată ziua pe scaune acolo, să le ţină locul la coadă şi să le dea un beep când le vine rândul. Iar când s-au dus niţ’cai ziarişti pe acolo s-au crucit de câtă lume low-level freacă menta pe culoarele celei mai somptuoase instituţii din lume. Adică mulţi d-ăia care n-au bani să intre la metrou, dar vor să intre să vorbească cu No. 1. I-au luat la întrebări cam ce-ar vrea ei şi au aflat că de fapt stăteau pentru alţii. Cam cum era la noi pe vremuri cu cozile de sacoşe.

Te duceai cu noaptea în cap să-ţi cumperi ceva, să zicem lapte. Normal, nu venise laptele căci nici n-avea cum, era încă închis. Dar toţi ştiau că dacă nu eşti acolo pe fază, la 6:30 când venea maşina, riscai să fii al 278-lea la coadă care nu mai prinde nimic. Dar se întâmpla să nu vină maşina la 6:30, nici la 7, poate nici pe la 11. Şi lumea mai avea ceva treburi şi trebuia să plece. Cum aprozarele erau chestii de cartier, oamenii cam începuseră să se ştie între ei, deci cei mai mulţi lăsau frumuşel sacoşa de semn, plecau şi reveneau ceva mai încolo în locul unde era sacoşa. Rămâneau nişte moşi şi babe de planton, ca să se asigure că nu se furişează vreun intrus. Cam la fel şi în SUA, doar că treaba nu e benevolă, ci pe bani.

Atât de gravă li s-a părut americanilor practica asta, încât Curtea Supremă s-a autosesizat şi a dat o decizie că e ilegal să plăteşti pe altul să stea la coadă în locul tău. Curtea Supremă e la ei cam cum e Curtea Constituţională pe la noi, adică are posibilitatea să-şi bage coada prin orice lege şi să o facă ferfeniţă dacă nu le convine ceva. D’aia se şi caftesc ăia prin Congres ca chiorii pe cine să nominalizeze (pe viaţă) ca judecător la Supreme Court şi cam mor democraţii de ciudă că încep să piardă majoritatea în faţa republicanilor. Deci S.C. s-a plecat din sferele înalte şi a zis ca e rău cu „onorariul de substituire”, cum l-am numi noi – avocaţii. Ok, ok, not bad. Dar le-aţi rezolvat pe celelalte? Mmmnu prea. Ce ar fi mai urgent de rezolvat? Vom vedea în episodul viitor.
De abia aștept să citesc episodul 2.
Habar nu aveam de homleșii lăsați de ….semn!