1 Martie – să divorţăm frumos

Astăzi este 1 Martie, ziua mărţişorului, a primăverii, a deschiderii către celălalt. Pentru unii este şi o zi a îndrăgostirii reloaded, după Valentine’s Day, chiar dacă mai urmează şi 8 martie când ne vom topi după mame. Deci voi merge în răspăr cu lumea şi voi discuta niţel despre divorţuri. Normal, în buna tradiţie ©Surugiu.

Până acum am scris pe blog aşa de încălzire, dar e timpul să intru în discuţii mai serioase. Să dau un pic din bucătărie, ca să fie blogul mai apetisant. Nu am să abordez detaliile tehnice. Cum, unde, cât timp. Astea-s mai mult treaba mea, cu care am să vă împui capul când ajungeţi la mine, pe concret nu în teorie. Acum să vorbim mai pe şleau despre cum se simte treaba asta. Căci vin destui care habar n-au în ce se bagă, apoi se miră de ce-i doare tare şi cedează nervos. Promit că într-un episod viitor (probabil pe 8 martie, ca să menţin trendul) am să scriu un articol despre cum să NU ajungi la divorţ, bazat pe greşelile care au dus la divorțuri şi câteva chestii de bun simţ pe care lumea nu le sesizează. Un fel de “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, dacă m-aş apuca să-mi învăț copiii, cam alea le-aş zice pentru a nu o da în bară cu căsnicia. Astăzi însă nu, deocamdată să despicăm un pic firul în patru şi să vedem cum merge treaba cu divorţatul, cum o vede un avocat.

Sunt două feluri principale de divorţuri, în funcţie de categoria combatanţilor:

1) Divorţul soft, în care luptătorii sunt eleganţi şi nu se ceartă, ci merg frumos la primărie sau la notariat şi rezolvă acolo treburile. Îşi spală mai întâi rufele acasă, apoi merg apretaţi şi cu lecţia învăţată să depună actele. Iese certificatul de divorţ, se înţeleg pe acordul parental privitor la pensie, copii, nume ș.a. şi gata! în maxim 2 înfăţişări. Apropos, dacă aveţi copii minori, nu merge să o rezolvaţi amiabil la starea civilă ci doar la notariat. Acest tip de oameni nu prea ajung la mine decât în treacăt, ca să le dau o consultaţie, să-i învăţ ce să facă şi – cel mult – să le redactez acordul parental. Deci scapă cel mai ieftin, să zicem x lei (cca. 1.000 lei).

2) Divorţul dur, în care luptătorii sunt nervoşi. Se ceartă sau nu-şi vorbesc deloc. Cel mult se uită chiorâş unul la altul, pe furiş. Deci nu vor să se înţeleagă între ei, fiecare vrea să fie ca el. Nu discut acum care are dreptate şi care nu, clientul meu sau adversarul. Ideea este că nu-i poţi face să se înţeleagă. Sau, dacă al meu e rezonabil şi-l aduc pe o linie de plutire ca să accepte nişte termeni de compromis, e celălalt prea diliu, are pretenţii prea mari sau chiar aberante. Nu-şi asumă nimic şi nu vrea să cedeze nimic. Să plece al meu în izmene din casă şi cu mâna în buzunar. Ei, normal că nu-mi pot lăsa clientul să fie tăvălit pe jos şi – dacă nici avocatul părţii adverse nu face vreun pic de efort să dezamorsăm bomba – atunci renunţăm la varianta cu negociatul şi mergem cu toată cavaleria înainte. Ăştia sunt dificili şi nu scapă prea ieftin la buzunar, onorariile de divorţ încep de pe la 3x.

Există şi categoria 2-bis, divorţul hard-core, nightmare, moarte în toată regula. Nu doar că se bat ca nebunii (la figurat, deşi există şi cazuri la propriu) care să ia copii şi care să ia pensia mai mare de la celălalt, fără să mai ţină cont de suferinţa copiilor cauzată de separare şi de divorţul interminabil. Dar sunt gata să se certe şi pe o scobitoare din casă. Vor partaja totul, cu o îndârjire demnă de Mărășești, Oituz și Stalingrad. Hotărârea de divorţ va fi mai lungă decât lista de inventar de la raionul piese de schimb dintr-un service auto. Vor partaja până şi copii, adică îi vor trata ca pe mobilier şi-i vor separa, unul la mamă şi altul la tată ca să nu-şi mai plătească pensie alimentară, deşi există un principiu juridic în materie de ocrotire a copiilor că ei nu trebuie separaţi (toţi copii împreună). Din păcate, şi judecătorii o dau cam strâmb la capitolul ăsta şi mai separă uneori copiii la cererea părinților, dar asta e o altă discuţie pe care nu o abordez acum. Din punct de vedere procesual, divorţurile 2-bis sunt chin şi pentru avocaţi: primim termene ca la balamuc, suntem lăsaţi de multe ori la sfârşitul listei, părţile se ceartă în continuu şi se împung, ba mai trag şi în avocaţi; stăm după anchete psiho-sociale şi audieri de minori în cameră de consiliu, administrăm interogatorii, audieri de martori, sortăm şi depunem înscrisuri cu kilogramele la dosar, ba ne trezim uneori că vreunul dintre copii manifestă intoleranţă la unul dintre părinţi şi e trimis la consiliere; judecătorii sunt iritaţi de atitudinea părţilor şi devin imprevizibili ş.a.m.d. La astfel de divorţuri onorariul iniţial începe de la 6x (care acoperă pregătirea dosarului şi maxim 5 termene), apoi 1x / înfăţişare.

Mulţi sunt la primul divorţ şi îşi imaginează că scapă repede şi ieftin, pentru că au toate argumentele din lume în mânecă şi-l vor face praf pe adversar. Dar nu scapă. Surpriză, adversarul vine şi el cu chestii pe tapet. Şi judecătorii ştiu că, statistic, vina e 50-50. Ici colo 60-40, maxim 70-30. Rar de tot extreme, dar acolo deja e patologie şi se rezolvă cu ceva I.M.L. În rest, trebuie să audieze şi partea cealaltă, nu doar pe cel care plânge cu talent. Şi mai ştiu că nu trebuie să se grăbească, pentru că oamenii pot coafa o vreme propriile greşeli însă după un timp ele vor ieşi la iveală, deci dacă lasă suficient timp, judecătorii au mai multe şanse să dea o hotărâre cât de cât temeinică. Evident, care nu va conveni nimănui, dar cui mai păsa de dreptate când fiecare vrea doar să își vadă sacii în căruță? Totuși, iarăși surprinzător pentru părți, există destui judecători care chiar vor să facă dreptate.

Şi aşa se închide cercul, ajungând de unde am plecat. Eu le spun clienţilor de la început, mai ales celor care vin triumfalişti dar după două-trei intrebări îi prind cu cioara vopsită: „Eşti dispus să negociezi situaţia? Numai așa vei avea control, altfel lucrurile pot merge imprevizibil. Căci oricum după mult frecuş în instanţă, tot cam pe acolo ajungi, la un fifty-fifty, doar că vei fi mult mai obosit, enervat şi lefterit. Nu? Atunci hai să vedem ce-o ieşi, dacă insişti să mergem pe varianta ta. Eu mă voi zbate pentru tine, dar nu pot garanta. Însă te va costa, dacă vrei cu artificii. Dacă vrei lăutari, horă şi masă, plăteşte”.

Cam pe aici unii se înmoaie şi se mai gândesc, lasă gălăgia mai mică şi acceptă să iniţiez o negociere cu avocatul adversarului. Alţii se uită la mine ca la un aberant şi pleacă la avocaţi mai ieftini, care le promit marea cu sarea. Ducă-se, n-aveau de fapt nevoie de mine. Căutau chilipiruri. Nu au aflat că în avocatură e ca la mașini – cât plătești, atât primești. Nu merge cu Audi Q7 din 2012 la 5.500 E, un singur proprietar medic, 83.000 km, ținută doar în garaj și nerulată în Ro. Habar nu au oamenii nici cât de scump plătim noi munca aceasta, uzura avocatului este infernală. Azi rezolvăm un proces, voi răsuflați ușurați și vă vedeți de viață, noi însă mergem mâine să excavăm în balastul altcuiva, o luăm de la capăt. Nu o zic ca să mă vaiet, asta-i profesia pe care mi-am ales-o, ci ca să înțelegeți de ce nu veți putea angaja un avocat bun pe bani puțini. Bolile cele mai frecvente la noi sunt ulcerele, infarcturile și accidentele vascular-cerebrale.

Alţii înţeleg ce le spun, dar nu acceptă, ci plătesc onorariul cerut şi vor tot circul. Ca să i-o tragă fufei sau animalului. Mă rog, sunt şi cei care ar accepta dar totuşi nu mai au de ales: celălalt i-a tras în horă şi trebuie să joace după cum se cântă melodia.

Ideea de final este cam aşa: divorţul nu a fost niciodată o treabă simplă, dacă oamenii nu s-au înţeles din prima. Nici când se înţeleg nu-i chiar simplă, dar e rezolvabilă la nivel DIY. Dar dacă ai venit la mine pentru că citaţie, alocaţie, maşinaţie, trebuie să ştii că ai intrat într-o peşteră găunoasă sau o mare furtunoasă. Şi ai nevoie de mine ca să te scot la liman. Vei ieși, dar cu multă răbdare, 1-2 ani în medie. Poate n-ai idee cât de mult ajută prezența unui avocat în care să ai încredere, pe care să te bizui în momentele de restrişte, să ştii că nu te va lăsa singur la ananghie fiindcă nu e genul care să ia procese ieftine la kilogram, deci nu mai are termene la alte 5 instanţe în aceeaşi zi. Fără mine, rişti să te rătăceşti sau să cedezi, eventual şi cu un ordin de protecţie de gât (mai ales dacă eşti bărbat), evacuat din propria casă. Provizoriu de început, pe 5 zile + 6 luni, apoi un partaj în prelungiri. Ştiu, sună discriminatoriu, reclamaţi-mă la CNCD, dar realitatea este că şi în România a ajuns moda ca femeile să-şi şantajeze bărbaţii cu mizerii d’astea, ba chiar să reuşească să fabrice probe ca să convingă poliţiştii să emită un ordin de protecție provizoriu. În ţările vestice şi peste ocean se practică de peste un deceniu şantajul cu evacuarea și arestul, pentru că feminismul trebuie să trimfe. Ca o paranteză, până şi copii au ajuns să-şi şantajeze părinţii cu plângeri la serviciile sociale pe motive de abuz închipuit. Nu sunt misogin, îmi vin şi destule cazuri de femei bătute, ai căror soţi sau concubini prestează grozav la „concertele de cameră” fără spectatori, şi mi se întâmplă să am probleme uneori cu judecătorii care nu prea vor să se lase convinşi. Trebuie multă atenţie în ambele cazuri.

Deci, ce veţi alege, dacă puteţi alege? Să vă certaţi ca la uşa cortului sau să vă înţelegeţi şi să fiţi rezonabili, măcar o dată în căsnicia aia destrămată? Să scăpaţi ieftin sau să-mi umflaţi contul?