D’ale pandemiei

De ce cară izoletele, Mitică? De mânere, monşer, de mânere !

Acum, la trecerea dintre stări (de la urgenţă la alertă = aceeaşi Mărie cu altă pălărie), apar în spaţiul public tot felul de informaţii şi indicii că sub plapuma pandemiei se văcsuiesc nişte şmenuri vero. Cum ar fi cea cu şpaga de covid. La început nu am crezut cele citite prin presă ci am zis că bat oamenii câmpii ca s-apară şi ei la teve, dar un gând nu-mi dădea pace: de ce listele de morţi publicate de Comisia-peştelui-prăjit-în-situaţii-de-urgenţă conţin numai d-ăştia de trăgeau bine să moară, muribunzi în toată firea? Aruncaţi un ochi pe orice listă, veţi vedea la „comorbidităţi” nişte boli grave de tot, terminale. Hai că n-oi fi eu marele medicinist, academician de renume mondial cum era odată toa’şa Leana, dar poţi vedea fără lupă că ăia care, sanki!, sunt morţi cu zile de covid n-ar fi trebuit să apară pe listă. Sau măcar să fi fost pe o listă secundară – morţi şi de covid – cea principală fiind a decedaţilor care nu mai aveau altă boală decât covid.

Să luăm o ştire panicardă la întâmplare, că tot ne dă destule să tocăm Digi24 (= Direcţia de Informaţii şi Grozăvii Internaţionale): cică printre cele deja 1036 de victime se află şi un tânăr de 23 de ani. Păi, să disecăm, ca la IML. Este vorba de victima nr. 1012, Dumnzeu să-l odihnească, ce avea pe rol la data testării cu beţigaşul: pemfigus vulgar în tratament cu imunosupresoare, sindrom Cushing, obezitate. Cum ar veni, ăsta a murit de covid cu zile. Stai că mai sunt „tineri” d-ăştia, de ex. victima nr. 1018, odihnească-se în pace la cei 27 de ani ai săi: avea doar retard psihic, hepatopatie, BPOC, anemie. Deci altul care ar fi dus-o mult şi bine pe picioare.

Nu am o problemă de principiu cu panicarea populaţiei pe care o face Guvernul prin intermediul presei centrale, deşi asta ţine mai degrabă de art. 404 Cod penal. Când treaba e pe bune gravă şi oamenii sunt chiar trepanaţi, măsura poate fi proporţională, adică îşi are rostul: frica păzeşte pepenii. N-ai suficienţi poliţişti şi jandarmi să ţii o ţară întreagă în casă, ci trebuie să bagi frica în oase oamenilor dacă-i vezi expunându-se la riscuri şi infectându-se unii pe alţii ca descreieraţii. Dar când treaba este caraghioasă, nu doar panicarea este disproporţionată, ci întreaga stare de urgenţă este de o militărie hilar-penală. Dă-o-ncolo de epidemie, la noi în două luni (= 60 de zile) au murit doar 1.000 de oameni! În Spania, Italia şi Franţa au fost zile când marcau ăia mia pe zi, deci noi suntem cam de 60 de ori mai puţin afectaţi. Evident, mulţumită eficienţei sistemului sanitar românesc, recunoscută pe plan mondial, şi spiritului organizatoric rar-întâlnit de care au dat dovadă guvernanţii noştri. Apropos, paranteză, era să uit să mă uit în sus: mulţumim, Doamne !

Noi, românii, mai suntem caraghioşi la o treabă: ne chinuim să adunăm nişte liste de adeziune la covid, ca să ne iasă şi nouă de-o epidemie în rând cu lumea. Băgăm acolo toată umplutura, nu contează că oricum ar fi murit necăjiţii ăia cu o săptămână mai târziu decât le-a dat covidu’ să plece. Măi, nene, eu aş fi înţeles să ne îngrijorăm şi să ostracizăm un popor întreg dacă oamenii nu ar fi priceput de bună voie că virusul seceră oamenii sănătoşi precum coasa în iarbă. Dar când lista celor o mie de victime cuprinde doar oamenii care erau ţinuţi în viaţă pe aparate, e ceva putred în modul cum se acţionează. De aceea nu m-am grăbit să pun diagnosticul de scenarită informaţiilor care răzbat din underground despre şpaga pentru covid.

Vine familia cu muribundul la spital. Ăluia îi stătuse inima pe un fond de infarcturi mai vechi şi abia a fost resuscitat, deşi avea liste de probleme cardiace. Sau avea 350 kg în viu şi diabetul 700. Sau îi lipseau nişte organe, nu-i mai funcţionau, poate avea ficatul necrozat de la ciroză, plămânii flencănindu-i de la tutun printre coaste cu pleură cu tot, sau poate avea creierul atrofiat de la vreo malformaţie congenitală, sau cine mai ştie ce nenorociri. Ei bine, acest nefericit al sorţii este testat şi iese covid. Coincidenţă sau nu, moare. Bing, apare pe listă ! Bun, hai că n-aş avea o problemă nici cu asta, că a murit cu câteva zile mai devreme de febră deşi ar fi dus-o fericit pe dializă în comă încă ani buni, să fie pe listă! Dar faptul că din ce în ce mai mulţi aparţinători afirmă că li s-a propus şpagă de la spitale să declare că l-au văzut pe mort prizând covid pe nări înainte să crape, m-a pus pe gânduri: de ce ar face unii asta? Ce le-ar ieşi? Bun, lăsând la o parte scenariul unui montaj grandios al simfoniei pandemiei de la centru (nu imposibil, dar ceea ce ar presupune o logistică uriaşă, inclusiv un număr impresionant de agenţi infiltraţi peste tot, greu de realizat), totuşi rămâne întrebarea: ce le-ar ieşi agaricilor anonimi care îmbie familiile decedaţilor cu astfel de oferte, care merg de la 3 la 10 mii de lei per capita?

Am stat o vreme în dubiu, căci nimeni nu ştia să-mi spună. Apoi mi-a apărut sub ochi, brusc, ca o revelaţie, în timp ce citeam un Monitor Oficial. Ştiţi că noi, avocaţii, când nu ne este somn şi vrem totuşi să adormim, citim monitoare oficiale. Vă recomand metoda, în 5 minute vă crapă fălcile garantat. Vrem-nu-vrem, trebuie să le citim căci cineva trebuie să citească şi legile în ţara asta, iar noi ne-am ales meseria de cunoscători de legi deci trebuie să aflăm tot ce este nou. Şi în M. Of. nr. 377/11.5.2020 îmi pică ochii pe OUG nr. 64/2020 pentru modificarea OUG nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă. Aşa-i că v-a luat somnul deja, numai că i-aţi citit titlul? Imaginaţi-vă cu ce ne confruntăm noi. Hai să vă dau direct concluzia: ceea ce era odată şpagă de 500 E dată în plic la doctor şi urmărită cu flagrantul de penalişti (Sorina, eşti pe fir?), acum este numită „stimulent” fiindcă este dată de stat.

Nu-i rău că au primit medicii nişte mărunţiş la salariu. Eu nu m-aş fi lăsat cumpărat doar pe atât, dar trebuie să avem şi eroi, nu doar profitori ca mine. Părerea mea e că meritau mai mult, mai ales că stimulentul a fost dat doar pe durata stării de urgenţă. Deci nu acuz OUG-ul în sine, ci remarc efectele pe care le poate produce. Ce mi-a atras atenţia în OUG-ul ăsta nou e faptul că stimulentul s-a extins masiv cam la orice salariat din sănătate. La început era doar pentru pentru medici, personalul medico-sanitar şi personalul paramedical implicat direct în lucrul cu pacienţii infectaţi; acum iau şi inspectorii DSP, cei care supraveghează carantinaţii, inspectorii din DSV, medicii de la IML ş.a. Mulţi alţii. N-ar fi rău nici asta. Problema e una singură: nu prea avem covizi. N-ai covidu’, n-ai banu’ (de la centru). Adică, tu – spital – dacă faci o cerere de decontare din fonduri europene aferente Programului operațional „Capital uman” (aşa se numeşte treaba, ce profesional sună!), trebuie să prezinţi nişte cifre, nişte justificări. „Păi, ştiţi, ne-am dotat un întreg etaj, ne-am achiziţionat materiale de igienizare pentru 3.000 de pacienţi, avem medici pe statul de plată capabili să gestioneze 500 de cazuri pe zi pe care trebuie să-i plătim cu stimulentul şi avem… 3 pacienţi şi un singur decedat”. Ce facem, cum procedăm ca să fie toată lumea stimulată şi mulţumită? Înţelegeţi acum?

La urma urmei, pe-o parte îi înţeleg şi p’aştia din spitale. Vine întreaga societate grămadă peste tine – medic, asistentă, infirmieră etc. – şi te ia din casă la treabă, te aruncă într-o lătură epidemiologică, te ţine şi pe tine cu forţa carantinat cu săptămânile (chiar dacă n-ai simptome şi eşti negativ), poate iei şi pe bune o supra-doză de covid care te pune pe butuci o lună, apoi te trimite varză acasă pachet la familie. Iar tu, medic cu peste două decenii de frecat bănci de facultate şi holuri de spitale, ajungi vreascuri şi abia îţi mai revii la parametrii iniţiali după vreo juma’ de an. Care-i satisfacţia, ce-ţi iese la treaba asta, chiar nimic? Trebuie să iasă ceva.

Nasol e pe partea cealaltă, că oamenii se spurcă la bani şi ţin artificial o pandemie în picioare. Nu doar la noi, ci în întreaga lume. O dudă care nu face mai multe victime decât o banală gripă sau un banal TBC, cu care va trebui să ne învăţăm să coabităm de acum încolo an de an, precum au declarat-o chiar cei de la OMS (de ex. aici sau aici). Deci care oricum nu va avea un leac definitiv. Atunci, care este proporţionalitatea între cele de mai sus şi ceea ce se petrece cu vieţile noastre? Cât ne mai ia până să ne dăm seama că am derapat deja grav? Dacă cei care ne conduc ţara încă nu şi-au dat seama de asta în cele două luni de chin, sunt ori proşti grămadă ori infractori. Ori amândouă.