Zburam. Zburam peste case. Zburam peste trenuri aflate în mișcare, țopăiam peste fiecare vagon abia atingându-l cu tălpile. Mă opream pe străzile orașelor, contemplam locul și oamenii, apoi mă înălțam iar și mergeam în alt loc. Era suficient să mă gândesc să zbor, că mă și aflam în văzduh.
La un moment dat m-am oprit pe o stradă între blocuri. Câțiva oameni m-au văzut apărând și au venit în grabă să arunce cu pietre în mine. M-am încruntat un pic dar mi-am zis să nu mă feresc ci să stau nemișcat, să văd ce se întâmplă. Pietrele se întorceau brusc spre ei în ultimul moment, chiar înainte să mă atingă, și-i loveau, ceea ce-i întărâta mai mult. Printre ei a apărut și fiica mea R. care a luat și ea o piatră să dea în mine. Mă miram că face asta fiindcă o iubeam mult și la fel mă iubea și ea. Piatra ei aruncată spre mine s-a întors spre ea și mi s-a strâns sufletul gândidu-mă că o va răni. N-a lovit-o, ci i s-a rostolit la picioare, ceea ce a mirat-o și pe ea. „Încă mă mai iubește!”, mi-am zis. Am fugit repede spre ea și am tras-o spre mine. Oamenii tot aruncau cu pietre spre noi, dar acum și R. era protejată de lovituri. Totuși eram protejați numai cât puteam să stau concentrat într-o rugăciune și simțeam că în curând îmi voi pierde concentrarea.
-Ai curaj să zbori cu mine? Vrei să încercăm împreună?
-Nu știu… Mi-e cam teamă!
-Ia-mă de mână și nu-mi da drumul! Hai, că vom scăpa!
Am luat-o de mână, am fugit câțiva pași și am început să ne înălțăm. N-am putut să ne ridicăm prea sus pentru a scăpa de tirul pietrelor, fiindcă deasupra noastră erau o grămadă de fire îngrămădite între stâlpii de telegraf dintr-o parte până pe cealaltă a străzii. Pietrele continuau să vină spre noi.
-Hai să intrăm pe gangul ăsta din dreapta, poate găsim dincolo un loc cu cerul liber și putem să scăpăm!
Am luat-o pe acolo și am nimerit într-o curte interioară dintre două blocuri apropiate. Pe ambele părți erau scări de incendiu și tuburile pentru aruncat gunoiul. M-am uitat în sus, se vedea cerul, însă brăzdat de alte cabluri pe la ultimul etaj.
-Nici de aici nu putem să scăpăm de tot, ține-mă de mână ca să ne înălțăm până la un etaj intermediar. Poate nimerim vreun apartament al cărui proprietar e plecat de acasă, ieșim pe partea cealaltă în balcon care dă în stradă și de acolo putem zbura acasă. Uf, tocmai acum când pot zbura, să nu pot scăpa de urmăritori…
Am început să ne ridicăm spre etajele superioare. Deși o țineam de mână pe R. totuși nu-i simțeam greutatea. Nu atârna grea precum un sac și nu trebuia să o țin prea strâns cu teama de a o scăpa ci, cumva împrumutase și ea puterea de a zbura. Am ajuns la etajul 5 și am intrat pe ușa din spate a scării de incendiu care ducea către un apartament ce părea pustiu. Ușa apartamentului era încuiată. Am făcut semnul crucii spre yală, a trosnit și s-a descuiat. Am dat buzna în apartament. Când să ieșim pe balcon, era cineva acolo așa că am cotit-o spre ieșirea principală, am făcut repede același semn spre ușă și s-a deschis singură. În goană, Rafaela a înșfăcat o pisicuță din apartament care părea tristă și o ținea în brațe consolând-o.
Ne-am pomenit pe un hol cu scări spiralate. M-am gândit iar la zbor și ne-am avântat în gol pe interiorul spiralei până la parter. Am aterizat lin în picioare și am deschis ușa blocului ca să ieșim în stradă. Acolo un alt gang, mai mic. Când să ieșim din bloc, o femeie cu ochi albaștri dădea să intre. Am privit-o fix în ochi ca să-i citesc intențiile, dacă va da și ea cu pietre în noi. Nu era agresivă ci doar surprinsă de prezența noastră. „Ce privire intensă are băiatul ăsta!” mi-a răsunat gândul ei în minte.
Un cuplu intra pe gang cu un câine labrador în brațe. O fiară de câine, totuși cu o figură abătută, scheunând ușor. Păreau că vin de la veterinar. Avea piciorul bandajat cu atele, fusese rupt. M-am oprit în dreptul lor, i-am zâmbit compătimitor câinelui, l-am mângâiat pe cap și i-am făcut un mic semn al crucii pe laba rănită, apoi am luat-o din loc spre stradă. Când să trecem de grilajul care dădea afară, aud câinele lătrând puternic. Am privit înapoi și l-am văzut țâșnind din brațele stăpânului spre mine. Cei doi erau uluiți de fuga câinelui. Acesta s-a oprit la mine și a început să țopăie și să schiaune de bucurie în jurul meu. Nu mai avea nimic la os și își arăta recunoștința. M-am aplecat să-l îmbrățișez și mă lingea frenetic pe față. Lângă mine, R. lăsase pisicuța jos. Câinele a lins nițel și pisica apoi s-a întors iar la mine.
-Nu se poateee… îngăimă stăpânul câinelui. Până acum un minut nu putea sta pe picioare ! Nu mai zic că ura pisicile și le sfâșia dacă le prindea!
-Ei, vezi, poznașule, de la ce ți se trage? am zis dojenitor către câine. Să nu mai bați pisicile și nu vei mai păți necazuri. Hai, fugi la tăticul tău!
Câinele s-a întors spre stăpânii lui în fugă. Am luat-o și eu pe R. de mână și am ieșit rapid spre poartă. Vizavi alt bloc înalt dar cerul dintre ele era liber! Ne-am înălțat imediat spre terasa de pe blocul de vizavi, mai ales că în urma noastră câinele își trăgea stăpânul să vină iar spre noi. Nu doream să fim văzuți înălțându-ne în aer, iar de pe terasă puteam să ne înălțăm mai departe fără să ne mai vadă cei doi. Câinele lătra în urma noastră dar stăpânii lui n-au mai apucat să ne vadă. „Unde or fi dispărut așa repede?” i-am mai auzit în urmă. Zborul rămăsese un secret bine păzit.
M-am trezit. Nu mai știam unde sunt, camera era foarte întunecată. Visasem. M-am dezmeticit într-un final, eram în vizită la țară, la socri. Dormeam cu R. în pat, căci așa căzuseră zarurile în seara precedentă. Ceilalți copii dormeau cu soția într-o cameră alăturată. Evident, a doua zi nici R. nu știa nimic despre zborul nostru. Secretul rămăsese doar al meu 🙂