Exact asta îmi propun să discut, la propriu. Fără metafore sau vorbe cu tâlc. Cum poate omul merge pe apă? Căci în apă te scufunzi, natura ei fluidă fiind diferită de tăria unei stânci. Cugetările acestea le scriu în duminica a IX-a după Rusalii, când Biserica ne pune pe tavă pericopa umblării pe mare. Dacă vă plictiseşte religia, săriţi peste articol.
Istoria este simplă şi, în mare, ştiută de toţi: ucenicii pleacă toţi într-o barcă de pe o parte pe cealaltă a Mării Galileii (în fapt un lac mai mare, de câţiva kilometri lăţime, în Israelul de astăzi), Mîntuitorul rămâne cu oamenii până târziu pe mal, apoi în toiul nopţii îi ajunge pe apostoli din urmă mergând pe apă cu intenţia de a ajunge pe malul opus. Decorul este dramatic, ucenicii find cuprinşi de o furtună care-i încetineşte atât de mult încât aproape îi ţine pe loc, deşi vâsleau cu sârguinţă. Apariţia subită a siluetei Domnului în noapte, printre valurile care învăluiau corăbioara, le creează apostolilor o spaimă puternică, adăugată celei produsă de furtuna care ameninţa să-i înece. Vă daţi seama că era beznă, pe un astfel de vânt nefiind posibil să ţină vreun felinar aprins. Sau, chiar dacă ar fi putut, abia le-ar fi luminat feţele celor din barcă, necum să fi distins cine sau ce este silueta care părea că merge pe ape.
Cuprinşi de frică, ucenicii încep să strige către acea nălucă, vrând să vadă ce-i cu ea: este o fantomă, este un om, este vreun animal misterios? Domnul le răspunde îndată „Eu sunt”, ucenicii realizează că ar putea fi aşa, însă decorul face neverosimil faptul: printre valurile de câţiva metri înălţime, un om se strecoară mergând ca pe pământ tare. Petru, ca şi în alte dăţi, ia iniţiativa şi I se adresează: „Doamne, dacă Tu eşti, porunceşte să vin la Tine”. Deducem că erau câţiva metri între ei, poate 5, poate 10 metri, căci vuietul valurilor ar fi făcut improbabil să se fi auzit unul pe celălalt la o distanţă mai mare. Dialogul are şi câteva subînţelesuri, pe care le voi puncta în treacăt.
Domnul le-a spus ucenicilor „Eu sunt”. Aşa se numise pe sine Dumnezeu când i s-a arătat lui Moise în rugul care ardea nestins, „Eu sunt Cel ce este”, deci Domnul nu doar că se identifică pentru a fi recunoscut ca un om de către ucenici, ci şi ca Dumnezeu, înţelegându-se din acele două simple cuvinte: Eu sunt, Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Petru, după ce L-a recunoscut, i-a întors-o „dacă Tu eşti”, vrând să-l pună şi la încercare: dacă eşti cu adevărat Dumnezeu, porunceşte să vin la Tine pe apă. Ping-pongul continuă şi Domnul îi dă mingea la retur: „vino!”. Cu alte cuvinte, dacă tu crezi cu adevărat că Eu sunt Dumnezeu, mergi şi tu pe apă cum fac eu, îţi dau această putere, pune-o la încercare. Prins fiind de provocare, Petru îşi pune nădejdea, se dă jos din barcă şi, uimire!, merge şi el pe apă. Vă daţi seama ce ochi cât cepele aveau ceilalţi ucenici, văzându-l pe Petru cum pleacă din barcă şi merge pe apă, ca şi cum ar fi fost la mal într-o apă de 5 cm adâncime. Să nu uităm decorul: valurile vuiau în jurul lor, chiar şi un înotător experimentat ar fi fost rapid înecat dacă pleca din barcă. Actul lui Petru le pare celorlalţi ucenici sinucidere curată, să părăsească dramul de siguranţă pe care li-l oferea barca în faţa valurilor înspumate. Ei bine, raţiunea izbucneşte şi în Petru, care văzându-se fără plasa de siguranţă se gândeşte ce fac eu aici? Ucenicul începe să se îngrijoreze că ar putea să se înece până să ajungă la Mântuitor. Şi, iarăşi uimitor, puterea dumnezeiască din Petru se retrage treptat dar vizibil şi el nu mai poate merge, ci începe să se afunde: mai întâi până la genunchi, apoi până la mijloc, apoi până la piept şi abia mai apucă să strige „Doamne, scapă-mă”.
Am vrut să detaliez un pic scena, deoarece Evanghelia este foarte concisă şi mulţi poate nu realizează dramatismul situaţiei, vecin cu tragedia. Domnul îl priveşte pe Petru cum vine spre El mergând pe apă, se bucură de credinţa lui însă ştie ce gânduri încep să-i zbuciume sufletul ucenicului Său, aşa că se grăbeşte spre el în timp ce acela se scufunda. Probabil că au fost doar câţiva paşi şi Domnul a ajuns la fix cât să-l apuce de mână şi să-l ridice iar pe apă, redându-i siguranţa de sine. Petru, văzându-L pe Domnul cât de ferm a rămas pe ape, ca şi cum ar fi stat pe o stâncă, ba încă l-a mai tras şi pe el afară, şi-a recăpătat încrederea (credinţa în dumnezeirea Mântuitorului), puterea dumnezeiască s-a întors asupra lui şi el a mers împreună cu Domnul până la corăbioară, intrând amândoi în ea. Imediat după aceasta, au şi ajuns la mal, semn că vântul se schimbase odată cu venirea Mântuitorului în barcă şi i-a împins către destinaţie.
Deci problema lui Petru, ca şi a celorlalţi apostoli, ca şi a tuturor contemporanilor lui Hristos, ca şi a tuturor ucenicilor de peste veacuri (inclusiv a noastră), a fost că nu a crezut în dumnezeirea lui Iisus Hristos. I se adresau cu apelativul „Domnul”, erau uimiţi de minunile pe care le făcea, însă erau zăbavnici cu inima în a crede că în faţa lor şade însuşi Fiul Tatălui, adică al lui Dumnezeu cel preaînalt. Deşi l-au văzut pe Petru umblând pe mare, încă se întrebau „Cine este Acesta care porunceşte vântului şi mării?”, sfidând evidenţa: Dumnezeu! Mai târziu, deşi vor fi fost avertizaţi în trei rânduri că, la Ierusalim, Fiul omului va fi răstignit şi va muri (dar şi că va învia), tot n-au crezut şi s-au lepădat de El, fugind de frica evreilor ca să se ascundă. Ce-i drept, nu-i condamn, cu siguranţă şi eu aş fi făcut la fel, dacă trăiam pe atunci. Este prea de neînţeles cum Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, născându-se dintr-o Maică şi trăind ca şi noi, apoi fiind răstignit. Trebuie un salt cuantic de credinţă, căci raţiunea se propteşte în argumente, nu poate fi convinsă.
Desprindem două concluzii:
- Puterea dumnezeiască vine asupra omului când acesta crede nezdruncinat că Fiul lui Dumnezeu (Iisus Hristos) este izvorul şi dătătorul ei. Credinţa parţială, adică doar până la vremea încercării (vecină necredinţei), împiedică lucrarea puterii dumnezeieşti asupra omului, de orice fel ar fi ea: vindecare, mers pe apă, schimbat vremea, vorbit în limbi străine, aflarea lucurilor necunoscute sau viitoare, îmblînzirea stihiilor sau a animalelor, aducerea oamenilor la credinţă ş.a.m.d. Dumnezeu nu silueşte niciodată omul, ci aşteaptă disponibilitatea acestuia de a-i primi lucrarea asupra lui. Evanghelia relatează cazuri în care Mântuitorul nu a putut vindeca oameni datorită necredinţei lor, de ex. la Marcu 6, 4-6: Şi le zicea Iisus: Nu este prooroc dispreţuit, decât în patria sa şi între rudele sale şi în casa sa. Şi n-a putut acolo să facă nici o minune, decât că, punându-Şi mâinile peste puţini bolnavi, i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor. Invers, acolo unde există credinţă, puterea dumnezeiască poate să lucreze nestingherit şi-L vedem pe Domnul că-i laudă adesea pe cei vindecaţi, cu adresarea „credinţa ta te-a mânuit”. Adică, dacă nu ai fi crezut că eu sunt Dumnezeu, nici Eu nu te-aş fi putut vindeca, pentru că nu siluiesc pe nimeni.
- Cel care lucrează minunile, nevăzut, este Dumnezeu, chiar dacă nouă ni se pare că le facem cu puterea noastră. Noi, oamenii, nu avem putere deloc. Nu putem zbura, nu putem învăţa instant să vorbim în limbi străine, nu putem vindeca alţi oameni doar cu cuvântul sau atingând bolnavii, nu putem merge pe ape. Deci cei care fac minuni, sfinţii, de fapt sunt nişte prieteni foarte apropiaţi ai lui Dumnezeu. Atât de intimi sunt cu Domnul încât El împlineşte tot ceea ce ei cer.
Să nu încercăm să dobândim aceste puteri fără să fim ai lui Dumnezeu. Şi duhurile întunericului oferă unele dintre aceste puteri (nu nelimitat, nu orice, doar unele). Din viaţa sfântului apostol şi evanghelist Ioan Teologul observăm că în vremea lui exista un vrăjitor renumit, Chinops, care se ridica în aer, se scufunda mult timp în mare, învia morţi şi făcea alte lucruri care uimeau oamenii, întrucât aceştia credeau că face acele lucruri cu puterile proprii. Ce să mai, îl divinizau. Sfântul Ioan însă avea un alt fel de vedere, dată şi aceasta de Dumnezeu, deosebită de cea a oamenilor obişnuiţi: el observa diavolii care îi slujeau vrăjitorului, cum îl poartă ei în aer, cum îl bagă în mare, cum ies de acolo purtând chipul unor morţi din vechime ca şi cum ar fi fost oameni înviaţi ş.a.m.d. Pentru a aduce oamenii la credinţă şi fiind provocat de către Chinops să-şi etaleze fiecare forţele, a chemat puterea dumnezeiască asupra diavolilor când aceştia îl scufundaseră pe vrăjitor în apele mării, chipurile ca să caute morţii din vechi naufragii şi să-i aducă înviaţi afară, iar diavolii au rămas legaţi pe fundul mării cu tot cu Chinops, care a murit înnecat. Deci observăm că ispita de a recurge la forţele întunecate este foarte apetisantă, mulţi visează să dobândească puteri supra-omeneşti. Acest lucru se întâmplă chiar până în prezent, în vrăjitoria ţigănească. Ba încă şi în parapsihologia practicată de serviciile secrete: trebuie să ştiţi că departamentele specializatate de acolo lucrează cu diavoli, mai mult sau mai puţin conştient, pentru a „potenţa” puterile parapsihologice: telekinezie, telepatie, tele-viziune, teleportare etc. Ce preţ plătesc pentru asta şi ce consecinţe există, este o altă discuţie.
Revin la subiectul din titlu, cum poate omul să meargă pe apă? Ideea de bază este simplă: te faci prieten al lui Hristos şi El îţi dă această putere. Realizarea este însă mult mai dificilă, fiindcă impune câteva condiţii: lepădarea totală de diavol (făcută formal la botez, însă parţial inactivată în timpul vieţii datorită metehnelor fiecăruia) şi oferirea propriei persoane necondiţionat lui Dumnezeu. Într-aceasta stă toată osteneala fiecărui creştin, de veacuri, cum să scape din plasa nevăzută în care diavolul îl ţine departe de Dumnezeu. Dintr-o dată, parcă nu mai e atrăgător mersul pe apă, aşa-i?
Staţi liniştiţi, că nici diavolul nu-şi oferă puterile lui oricărui ageamiu. Şi el îşi selectează candidaţii şi-i abordează pe cei mai zeloşi cu oferta tentantă a unei îndumnezeiri false şi mai facile decât cea adevărată, promisă de creştinism. Şi, ca să facă pasul final şi să-i dea omului din puterile sale (alea limitate, care totuşi sunt mult mai mari ca a ale omului, deci seducătoare), îi cere să facă un jurământ pecetluit cu sânge, să-i slujească în schimbul sufletului său după moarte şi să se lepede de Hristos-Dumnezeu. Iar omul, ca prostul, pune botul şi se arde. Veşnic.
Închei cu o relatare interesantă din Pateric, căci totdeauna mi-am pus întrebarea ce simte cel care merge pe apă: i se udă picioarele, îi rămân uscate, simte o gelatină sub tălpi, simte ceva tare ca piatra, cum? Lăsând la o parte trecerea evreilor prin Marea Roşie (când apa stătea ca un perete împrejurul lor) sau traversarea râului Iordan cu chivotul legii (când, la fel, apa s-a oprit şi s-a adunat în amonte, iar cea din aval s-a scurs de tot), deci ambele fiind situaţii când apa s-a dat la o parte, există şi în Patericul egiptean o relatare similară mersului pe apă, la avva Visarion, cuvântul al 2-lea:
Altădată având trebuinţă a făcut rugăciune şi a trecut râul Hrisoroa pedestru şi a mers de cealaltă parte. Iar eu minunându-mă, am pus metanie lui, zicând: cum îţi simţeai picioarele, când umblai pe apă ? Şi a zis bătrânul: Până la glezne simţeam apă, iar cealaltă era tare.