„Fulgerul Argintiu” s-a dus după „Night Fury” (fie-i benzina uşoară) și în locul lui a venit „Taurul”. E vorba de poreclele date unor motoare, în caz că nu aţi apucat să citiţi articolele anterioare, deci dacă nu aveţi boala motocicletelor, puteţi sări la alt articol.
Mania de a boteza vehiculele mi-a venit după ce am observat la fiecare o trăsătură de bază care-l face asemănător cu diverse personaje din desenele animate. Night Fury este dragonul negru din „How to train your dragon”, aparent slăbuţ şi totuşi surprinzător de rapid faţă de ceilalţi dragoni, ceea ce se întâmpla şi cu scuterul electric (foarte rapid la demaraje şi la filtrat traficul, surprinzător pentru şoferi şi motociclişti, un deliciu în traficul congestionat). Silver Lightning este o denumire inventată de mine avându-l în minte pe Lightning McQueen din desenul animat Cars, care era rapid şi puternic deşi era deja old-school, adică fostul Piaggio Mp3 argintiu care avea deja 10 ani dar se ţinea foarte bine. Iar acum Taurul este Ferdinand din desenul animat cu acelaşi nume, un musculos de top ascuns sub aparenţa unui gras lenevos aşa cum este şi Mp3-ul de 500 cc pe care tocmai l-am luat. Deci clar mă uit la prea multe desene animate, dar n-ai ce să-i faci când ai patru copii: te uiţi la ele volens-nolens căci asta rulează în program. S-au dus vremurile cu filme de groază, cu filme de acţiune în care săreau în aer maşinile şi blocurile etc.
Pe scurt: 275 kg, 220 cm lungime şi 45 CP standard. După montarea unei evacuări sport (Akrapovic) puterea a urcat spre 50 CP, fructificaţi din plin de un ambreiaj şi un variator sport (Polini), mai eficiente decât cele de fabrică. Arată cam aşa:
Toate cele scrise despre Mp3-ul argintiu sunt valabile şi aici, cu mici diferenţe în plus sau în minus. Încep ca de obicei cu minusurile, ca să închei într-o notă pozitivă:
Consumul – niţel mai mare ca la 300 cc, dar nu exagerat, adică urban între 5 L (mers liniştit) şi 6 L (mers turbo) / 100 km, iar extraurban 4 L / 100 km. Cam cât Yaris-ul nevestei, cu menţiunea că vara consumul ei urban tinde spre 7,5 % din cauza folosirii AC-ului, consumul ideal fiind primăvara şi toamna cu 5,5 – 6 %.
Gabaritul – mai greu cu 40 kg decât 300 cc şi mai lung cu vreo 10 cm.
Costul de achiziţie: 5.000 E negociat la sânge (s-a plecat de la 6.000 E…), la care am mai adăugat vreo 200 E o revizie şi se vor mai adăuga vreo 600 E pentru înlocuirea unor piese uzate (rulajul era de 28.000 km) care urmează să fie livrate din Italia. Chiar dacă vorbim de reprezentanţa Piaggio din România, este problema oricărui service, nu ţin decât un stoc minimal de piese şi pentru restul se face comandă şi se aşteaptă, dar astea’s vremurile.
Deci practic mi-am luat o a treia maşină (pe lângă Toyota Yaris şi Nissan Pathfinder). Nu regret, pentru că fiecare are funcţionalitatea ei la care excelează: Yaris-ul pentru cărat copii prin oraş căci e mic şi economic; Nissan-ul pentru cărat tot familionul la drumuri lungi şi prin concedii, căci e mare şi puternic şi 4×4 full, dar şi foarte gurmand (15% urban, 10% extraurban…); iar Mp3-ul pentru cărat fundul avocatului de-a lungul şi de-a latul oraşului la orice oră, preferabil la cele mai aglomerate ore şi în cele mai aglomerate locaţii, eventual şi cu câte un pasager în spate dacă trebuinţa sau graba o cere. Şi, evident, de parcat fix acolo unde ai treabă (#moca, ha ha).
Sunt şi plusuri faţă de vechiul Mp3:
Motorizarea superioară îl aşează în rând cu motocicletele de litraj mediu. Toba sport îi dă un sunet asemănător mugetului unui taur nervos (foarte apropiat de Harley Davidson), după care vă mărturisesc că nu mă dădeam în vânt până când m-am obişnuit şi a început să-mi placă. E de înţeles reticenţa, venind de pe vehicule electrice şi hibride (n-am loc aici să povestesc despre Prius-urile pe care le-am avut, iar despre EK1 am povestit deja). Că tot veni vorba de tunning, acum am aflat şi eu că e obişnuit ca tobele sport să detoneze gazele arse când se încing foarte mult: pe 24 iulie a fost o caniculă de 44-45 grade pe asfaltul bucureştean, a trebuit să merg destul de alert că eram pe grabă şi la un moment dat… am auzit o bubuitură. Credeam că era de la vreo maşină tunată aflată prin vecinătate, iar fi-mea cea mare care era în spatele meu pe şa mă întreabă: „-Ai auzit? -Da, parcă am auzit ceva, o fi de la vreo maşină sport. -O fi de la noi? -Nu cred, n-am mai auzit motorul să facă aşa până acum”. Mai mergem câteva sute de metri, ne apropiem de un semafor şi iau mâna de pe gaz: bum…bum-bum… bum! Ups, era de la noi, LOL ! Până acasă am ţinut-o numai în detonări, cum luam mâna de pe acceleraţie, cum începeau tunetele. Din fericire, a doua zi nu au mai fost temperaturile alea nebune, aşa că nu am mai avut parte de „tunete”. Citind pe net să aflu cauzele detonării în tobă, am aflat că sunt unii care dau bani serioşi pentru tot felul de dude montate pe la motor ca să producă efectul ăsta, ha ha ha !
Transmisia sport exploatează cuplul motorului mai eficient, plecarea de pe loc şi urcarea în viteză fiind mai prompte decât o transmisie stock (=de fabrică, nu-mi plac barbarismele, dar uneori sunt mai eficiente). Toate acestea se traduc într-o viteză de top superioară (mult peste cei 145 km/h daţi de fabrică, undeva pe la 165-170) care-i permite să gonească pe drumurile naţionale şi autostrăzi în rând cu maşinile. Dacă pe autostradă fiecare-i dă blană cât îl ţin pistoanele şi buzunarele, deci acolo trebuie să stau cuminte în rând cu maşinile, pe drumurile naţionale se vede diferenţa: când eşti blocat în coloană şi e trafic pe contrasens, prinzi greu loc de o depăşire cu maşina, iar când prinzi trebuie să ai motor serios fiindcă vor da năvală cu flash-uri cei din spate pe tine. Cu Mp3-ul iau câte o maşină pe rând la depăşit fără să măresc mult viteza, pentru că accelerează foarte rapid. Să zicem că sunt prins într-o coloană cu 80-90 km/h şi momentele de depăşire sunt rare fiindcă este trafic de pe contrasens. E suficient dacă am 5 secunde la dispoziţie pentru accelerat şi decelerat ca să iau maşina din faţă, iar asta fără să sar de 120 km/h. Nu mai zic că de multe ori şoferii se dau mult în dreapta şi nici nu mai am nevoie să ies pe contrasens.
Şaua pentru pasager este mai lată şi niţel mai lungă. Cred că surplusul de lungime s-a adăugat pe spate, pentru un confort superior.
ABS şi ASR: îngheaţă pe frâne. La demaraje, dacă prind ceva alunecos sub roată, se corectează şi nu rupe aderenţa ca să nu mă arunce de pe şa.
Am mai multe informaţii pe bord pe care mi le-aş fi dorit şi la fostul Mp3: consumul mediu şi instantaneu, distanţa estimată rămasă de parcurs.
Anvelope niţel mai mari pe faţă, de 13″ (pe vechiul erau de 12″), mai potrivite pentru viteze mai mari.
Frumos este că fostul proprietar mi l-a dat cu o husă de protecţie termică a picioarelor şi cu ansamblul de fixare deja montat pe caroserie. De asemenea, am şi o navigaţie detaşabilă Tom Tom, care se montează pe ghidon. Încă nu am testat-o, trebuie să mă joc niţel mai mult cu ea; am apucat doar să văd că app-ul principal se instalează pe telefon şi hărţile se pot actualiza gratuit, iar navigaţia funcţionează pe post de display secundar conectat prin bluetooth la telefon şi de receptor GPS.
Cam atât. Vom vedea ce urmează, căci presimt că nu voi ţine mult nici Taurul. Sunt deja pe final cu şcoala moto şi, dacă dă Domnul să iau A-ul cândva prin luna august, opţiunile vor deveni mult mai largi. Practic nelimitate. Mă gândesc chiar să urmez sfatul unui moto-vlogger care zicea să nu dăm bani mulţi pe o motocicletă din prima căci e cel mai probabil să nu o nimerim pe cea care să ne placă cel mai mult, lucru pe care-l vom afla abia după ce vom da banii; ci să încercăm cât mai multe, să împrumutăm de la prieteni, să închiriem, să mergem pe la test-ride-uri la firmele care oferă aşa ceva ş.a. Orice, până ne dăm seama ce ni se potriveşte cel mai bine, căci fiecare om este diferit şi are nevoi diferite.