Ziua ninja, noaptea ninja, dimineaţa Ninja iară

N-am mai scris de ceva vreme despre motociclete. De fapt, de ceva vreme nu am mai scris nimic, din lipsă de timp. Totuşi viaţa merge înainte, aşa că lucruri diverse s-au tot întâmplat. Articolul se poate integra în seria „Un ban dat din pasiune„, azi episodul 3.

Sărez un pic povestea, ca să fie cât de cât plăcută şi pentru cei nemotociclişti. Vara trecută am făcut şcoala moto şi în toamnă am luat A-ul. Asta înseamnă că, teoretic, puteam conduce orice fel de motocicletă. Practic însă… era mai complicat, pentru că la peste 600 cc motocicletele sunt nărăvaşe, iar la 1.000 cc pot fi chiar sălbăticiuni. Cele cu motoare mai mari de atât, devin fiare, bestii de-a dreptul. Arta motociclistului este să îmblânească calul nărăvaş, să-l supună şi să-l facă una cu propriul corp. Abia după aceea îl poate folosi aproape de potenţialul lui maxim.

Deci imediat după ce am luat A-ul, m-am dotat cu un ponei de 125 cc şi 11 cp: o Honda CBF125 model 2021 care prindea maxim 90 km.

Am mers cu ea cam o lună, am făcut peste 1.200 km. Japonezii sunt băieți serioşi, dacă au zis că are consumul 1,5 %, păi chiar atât avea şi în practică. Ba chiar frecvent îmi ieşea 1,4. URBAN !!! Avantaje: uşoară, foarte simplă, foarte ieftină la exploatare și mentenanță şi foarte fiabilă. Dezavantaje: viteza de top cam mică (ar fi fost bine un 110-120 km), cauzată de rapoartele prea scurte dintr-o cutie cu doar 5 viteze. Deci o motocicletă doar de oraş. Am dat-o după ce mi-am făcut mâna și m-am plictisit de ea.

În aceaşi perioadă mai aveam încă scuterul Piaggio MP3 de 500 cc, care ajunsese să stea mai mult parcat. Despre acest scuter am scris deja aici.

L-am însurat curând, ca să nu ruginească degeaba, căci nu mă mai atrăgea. Era o matahală de scuter de aproape 280 kg cu o inerţie destul de mare comparat cu orice altă motocicletă. Singurii care nu s-au plictisit de el au fost soția și fiul, firi pragmatice care apreciau confortul oferit de șaua generoasă și nu dădeau doi bani pe aptitudinile dinamice. Pentru mine a fost bun de început, ca să prind gustul şi îndemânarea, dar dacă tot am luat A-ul, păi hai să o dăm niţel pe adrenalină. Doar că era o mică problemă: nu mă puteam hotărî ce marcă şi ce tip de motocicletă să-mi iau. Japoneză, italiană sau germană? Chopper, adventure, naked sau sportivă? Grea alegere. Aşa că am recurs la singura soluţie practică: să închiriez diferite tipuri de motociclete şi să le călăresc în cele mai diverse condiţii, ca să-mi fac o idee despre ce vreau.

Mai întâi m-am gândit, mi-am făcut un plan. Motocicleta ideală ar trebui să bifeze mai multe capitole: să poţi căra cu ea (adică un top case generos), să poţi merge şi cu viteză pe şosea şi confortabil pe drumuri proaste sau în afara asfaltului, să aibă gardă la sol destul de înaltă, să fie puternică dar să nu consume mult. Și să fie ieftină la achiziție, căci nu sunt dispus să dau pe două roți mai mult ca pe 4 roți.

Cu această socoteală în cap am luat-o la trap cu prima candidată: Honda Africa Twin de 1.000 cc şi cutie automată.

O motocicletă senzaţională din toate punctele de vedere, am crezut că gata, aia e, nimerisem motocicleta ideală, îmi voi lua şi eu una. Am mers cu ea 4 zile. Copiilor le plăcea, avea un sound profund şi masculin, căram la greu cumpărături, era sprintenă (cam mâncăcioasă totuşi, vreo 7% în oraş şi vreo 5,5% în afară), zdopăneam pe dalele dintre şinele de tramvai fără să simt, încălecam sau coboram de pe borduri înalte fără probleme. Odată am mers şi îmbrăcat la costum pe ea, fiindcă nu îmi frecam pantoful stâng (era automată, nu trebuia să schimb viteze din pedală).

Dar mirajul s-a destrămat când am ieşit cu ea la un drum întins până la ţară la socri, iar la întoarcere m-a izbit un vânt lateral din stânga şi m-a ţinut aşa 100 km pe DN6 până la Bucureşti. Aveam şi pasager și un top-case baban în spate, deci eram ca’n filmul Toate pânzele sus. Băi nene, îmi smucea vântul de ghidon de mai că mă arunca jos, nu mai zic de faptul că fiind înaltă, dădea să mă culce vântul pe-o parte (o problemă similară o aveam şi la depăşirea TIR-urilor, când curentul deflector aruncat de cabina şoferului mă zgâlţâia serios în momentul în care depăşeam). A trebuit să merg tot drumul cu 70 km/h, ca să nu păţesc vreo nefăcută. În tot acel timp, m-au depăşit două motociclete sport care păreau să meargă fără nici cea mai mică problemă, în timp ce eu mă chinuiam să nu fiu răsturnat de vânt. Unul chiar a încetinit lângă mine ca să mă întrebe dacă am vreo problemă, i-am mulţumit şi i-am zis că-s nevoit să merg încet ca să nu scap pasagerul pe jos din cauza vântului turbat. Aşa că mi-am zis că trebuie să încerc şi eu o „vitezană” (aşa li se spune în jargonul nostru motocicletelor sport şi super-sport).

Ca o paranteză, înainte să dau MP3-ul, cochetam cu ideea unui BMW de poliţie, faimoasele R1200RT.

Printre pasionaţii de touring (ăia care călătoresc în toată lumea pe motocicletă), modelul este renumit. Am găsit pe OLX un tip care dorea să facă schimb cu MP3 şi hai să ne vedem şi să ne dăm fiecare cu jucăria celuilalt. M-am dat şi… mi s-a prăbuşit idealul de pe piedestal. Nu a fost pe gustul meu. Prea grea pentru folosinţă urbană zilnică (mă întreb cât munceşte un poliţist rutier să o manevreze prin trafic…), prea mâncăcioasă şi destul de leneşă la viteze mari (peste 130 km/h). Şi foarte scumpă la întreţinere. Era o motocicletă-cămilă, bună la cărat şi la mers constant, nu la făcut depăşiri în forţă. Cum nu eram pasionat de touring (prefer maşina când trebuie să fac peste 200 km), am renunţat instant la visul pe care-l ţineam ascuns de mulţi ani în minte.

Aşa că hai cu vitezanele. Prima încercată: Kawasaki Ninja 636 (adică 636 cc). O motocicletă super-sport, cu 6 rapoarte de viteză foarte scurte (în ultima treaptă la 3.000 rpm are abia 60 km/h), însă foarte puternică pentru masa ei – 130 CP la cca. 180 kg. Rețineți că multe mașini de peste 1.400 kg nu trec de 120 CP, deci vă puteți face o idee despre ce aveam sub șa: o zmeoaică.

Asta a fost prima mea dragoste. Motocicleta era docilă până la 5.000 rpm, adică în plaja de turaţii folosite uzual în oraş. Ceea ce însemna că puteam să mă strecor liniştit cu ea în trafic printre maşinile oprite la semafor, fără teama că sare ca nebuna şi rupe vreo oglindă. Dacă aveam chef de viteză şi rapiditate, 7-8-10.000 rpm făceau deliciul bulevardului. Iar asta fără să chinui motorul, căci turometrul ajungea la roşu abia de la 16.000 rpm în sus (majoritatea motocicletelor încep de la 8.000 sau 10.000 rpm zona de roşu). Ca să vă dau un spoiler, Ninja 636 a şi fost motocicleta pe care mi-am luat-o până la urmă.

A urmat Honda CBR1000 Fireblade, adică un motor de 1.000 cc şi 178 CP.

Motoarele de 1.000 cc sunt numite „miare” (=o mie) în jargonul motociclistic. Sunt considerate excesiv de puternice şi brutale pentru oraş, prea puternice pentru traficul de zi cu zi. Modelul CBR era destul de greuţ (cca. 210-220 kg) comparat cu Ninja 636, consuma ceva mai mult (sărea lejer de 7, spre deosebire de 6 la Ninja) şi se încingea foarte mult. Nu-i făcea bine mersul lent prin aglomeraţie, căldura produsă se disipa vertical şi eu simţeam că stau călare pe o sobă.

Clar o motocicletă care vrea viteză ca să se răcească, treapta întâi era la fel de lungă ca a II-a la Ninja. Iar livrarea puterii nu se făcea liniar, ci brusc, adică un pic dacă pişcai maneta de acceleraţie, te şi arunca de fund înainte. Tot în jargon astea erau numite „The Widow Maker” (făcătoarea de văduve), datorită accidentelor produse de motocicliştii nesăbuiţi, care trăgeau de ele cât puteau fără a avea aptitudinile necare şi condiţiile ideale de trafic. Căci în trafic mai dai peste câte o groapă, îţi mai sare vreun pieton rătăcit aiurea în faţă sau îţi mai tale calea câte o blondă cu gipanul care uită să cedeze trecerea. În astfel de situaţii, greu te descurci dacă ai 60 km/h, dar-mi-te 160 km/h cum observ că au mulţi prin oraș. În fine, am îmblânzit-o şi pe asta, dar nu mi-am dorit-o. Însă am realizat că ăsta e stilul de motocicletă pe care mi-o doresc: super-sport.

Dar aici intervenea o dilemă: ce fac cu latura practică? Nu pot căra cumpărături cu motocicleta sport. Nu pot merge pe ea altfel decât complet echipat moto, deci exclus să pot merge în costum la tribunal. Nici măcar în blugi obișnuiți, poate doar în blugii moto (cu dublură de kevlar și cu protecții de cauciuc). Un vehicul care te lansează la 100 km/h în 3 sau 4 secunde trebuie tratat cu seriozitate. Este şi foarte incomod mersul pe sportivă prin oraş, după cca. 1h de călărit simţi în încheieturile palmelor durere căci stai foarte aplecat pe mâini. În schimb, la drum întins totul este de-a-ndoaselea, căci la viteză situaţia se schimbă: aerul te ţine de piept ca o pernă şi nu mai ai nevoie să-ţi laşi greutatea corpului în mâini pe ghidon, ci te poţi relaxa. Plus că poziţia aplecată pe ghidon este extrem de aerodinamică, stabilitatea la viteză este senzaţională. Nu mai simţeam vălătucii de aer lăsaţi în urma lor de camioane, nu-mi păsa dacă vântul îmi bătea din faţă sau din laterală, puteam să iau curbe mult mai rapid decât cu orice alt stil de motocicletă (aici chopperele gen Harley Davidson sunt execrabile, dacă nu eşti atent şi intri rapid în curbă dai cu scăriţele de asfalt şi sar scânteile în urma ta de zici că mergi cu flexul pornit). Deci, să îmi iau sau nu un motor super-sport? Daaa ! Dar soluţia a fost să scindez problema.

Aşa că a apărut… Tudorică ! Un scuter electric marca Ecooter care se conduce şi el cu permis moto (cat. A1) fiindcă prinde vreo 85 km/h.

Bateriile duc vreo 110-120 km în funcţie de regimul de mers, însă interesant e că demarează la fel de bine ca maşinile, chiar ceva mai repede. Aşa că-mi permit să mă bag şi cu ăsta fără teamă până în faţă printre maşinile oprite în coloană şi să plec primul de la semafor. Cu ăsta pot merge şi la costum, cu ăsta pot căra cumpărături, cu ăsta pot duce copii la şcoală sau unde mai vor ei.

Pe ăsta îl pot freca oricât vara pe caniculă şi oricât iarna la rece pe frig, căci nu are nevoie nici de răcire şi nici de încălzire prealabilă (cu condiţia să am grijă totuşi să nu-i îngheţe bateriile, adică să le scot şi să le iau noaptea în casă). Cu scuterul mă strecor mult mai ușor printre mașini prin traficul foarte aglomerat decât pe motocicletă, fiindcă e foarte ușor, e scurt și brachează mult. Astfel am rezolvat problema practică a mersului pe 2 roți, astfel încât să-mi pot lua o motocicletă strict pentru pasiune.

Şi am început să caut. Cu ocazia asta m-am plimbat şi cu un Suzuki Hayabusa, considerat un fel de regină a motocicletelor sport. Este o motocicletă mare (peste 2,2 m lungime), grea (peste 260 kg) şi maiestuasă. Şi destul scumpă.

Sunt 3 generaţii. Generaţia 1 a fost lansată în 1999 și în primii ani de la lansare putea depăși 300 km/h. După 2002-2003, toţi marii producători de motociclete au făcut un moratoriu să-şi limiteze motocicletele de vârf la 299 km/h din cauza unor accidente urâte produse la viteze mari, de aceea şi vitezometrul lor analogic nu mai arată peste 280 km/h. După 2014-2015 majoritatea motocicletelor au primit display digital, adică viteza o afişează doar în mers pe un ecran LCD, ceea ce este dezamăgitor. Nu ştiu dacă voi eraţi pasionaţi când eraţi mici să vă uitaţi în bordul maşinilor mai bengoase ori al motocicletelor ca să vedeţi „cât prinde”. Eu eram, le luam pe toate la rând şi îmi imaginam cum ar fi să mergi cu viteza maximă arătată pe vitezometru. Acum nu mai poţi să ai astfel de fantezii. Treci pe lângă câte o maşină sau motocicletă mişto şi vezi doar un ecran stins în bordul lor. Dar se mai găsesc în circulaţie motociclete „pe stil vechi” cu display analogic, cum este Hayabusa, şi poţi admira cu înfiorare o chestie de genul ăsta:

Una e să ai pe bord în mers nişte cifre digitale care te lasă rece, cum vedeți la Hondele de mai sus sau la Kawasaki (fiindcă nu le distingi în mers atunci când te concentrezi la drum) şi alta este să accelerezi și să sesizezi cu vederea periferică acul vitezometrului plecând voiniceşte spre dreapta. Chiar dacă nu te uiţi fix în ceas ca să ştii viteza exactă, căci ai ochii în față, cu vederea periferică știi că dacă acul a urcat pe la o treime din cadran ai deja ai o viteză mare (120-140 km/h); când acul a ajuns în poziţie verticală e clar că ești pe cale să-ţi iei zborul (180 km/h). Iar cine e mai dement duce acul vitezometeului spre dreapta (240-260 km/h) sau chiar până jos în partea opusă.

În fine, m-am dat cu o Hayabusa generaţia a 2-a. Deși se simţea că era puternică, avea totuşi o acceleraţie liniară plăcută, nu era smucită ca CBR-ul (sau ca o altă Suzuki încercată, o soră mai mică a Hayabusei, un GSX-R 1000 dar preparată de curse). Am ieşit cu ea pe autostradă dar nu am putut-o accelera peste 160 km/h căci din cauză că modelul testat avea un parbriz prea mic, aproape simbolic, vântul îmi rupea capul. Însă nu m-am hotărât să fac pasul din două motive: nu e prea potrivită frecuşului prin oraş, căci e grea. Generația 2 are motor de 1.340 cc din care scoate 195 CP şi consumă ca la balamuc (vreo 10% în oraş şi vreo 7% în afară, cât o mașină), iar în serpentine este destul de slabă pe curbe din cauza masei mari şi a inerţiei, comparat cu alte vitezane mai uşoare, cum ar fi 636. Dar, dacă mă voi sătura de Ninja, e posibil să fac pasul şi eu la Hayabusa. Are şi nişte avantaje incontestabile, cum ar fi că stă bine pe şosea în linie dreaptă la drum lung, nu necesită turaţii înalte ca la Ninja (la 160 km/h mergeam pe Suzuki la 5.000 rpm, spre deosebire de Ninja care la 160-180 km/h urcă la 9.000 – 10.000 rpm și urlă ca la curse). De aceea Suzuki poate fi folosită confortabil într-un regim de turaţii (şi vibraţii) mai joase și este mai silenţioasă (pe Ninja clar am nevoie de dopuri în urechi la peste 100 km/h) etc. Nu ştiu, vom vedea.

Ca să sar peste alte motoare încercate ca să nu mai lungesc povestea, am ajuns totuşi să-mi cumpăr o Kawasaki Ninja 636, fiindcă mi s-a părut cea mai echilibrată și la propriu si la figurat. Tortue Ninja, cum i-a zis în glumă părintele duhovnic când mi-a văzut-o. Echilibrată la propriu fiindcă are evacuarea amplasată central sub șa; la figurat, fiindcă are masa mică dar multă putere, livrată însă la turații mai înalte, adică atunci când e nevoie, nu inutil. In plus, era la 1/2 din preţul Hayabusei, deci cea din urmă a rămas opţiunea 2, de perspectivă. Deşi era din 2006, Ninja avea doar 14.200 km rulaj când am luat-o.

M-am trezit că sunt vedetă pe şosele. Copiii îmi fac cu mâna, fie din maşini fie de pe trotuar. Unii chiar îmi fac și semn să turez motorul în gol și le mai fac pe plac din când în când. Şoferii lasă geamul în jos să mă mai întrebe una-alta despre motocicletă. Uneori văd motociclişti oprindu-se lângă ea să o admire dacă o las parcată la vreo intrare de mall. În urmă cu o lună am parcat-o la intrarea în Carrefour şi am intrat în grabă cu casca şi cagula pe cap să cumpăr nişte mărunţişuri (nu m-am mai dezechipat, căci mă grăbeam). Spre ieşire, tot cu casca pe cap și cagula pe față, mă opresc doi adolescenți: „-Nu te supăra, e a ta Ninja aia de afară? (nu aveau cum să-și dea seama că am peste 40 de ani, așa că m-au tutuit din prima, probabil crezând că am vreo 25). -Da. -Ooo, te respect frate, eşti super tare!”. Mi-au întins pumnul drept ca să ne salutăm ca motocicliştii (pumn în pumn, salut copiat de istericii din pandemie de teamă să nu se infecteze) şi ne-am despărţit. Eu mirat, ei satisfăcuţi.

Ieri stăteam la semafor undeva pe sub pasajul Basarab primul în coloană (ca de obicei…) şi observ că traversează de vizavi în goană doi tineri de cca. 20 ani, un el şi o ea, apoi o taie în diagonală şi vin fix spre mine. What? Ce-or vrea de la mine? mă întreb. Ajung lângă mine cu gura până la urechi, „Salut!” şi-mi întind fiecare pumnul drept să ne salutăm. Ce să fac, le întind și eu pumnul, ne salutăm, ei fericiţi, eu amuzat, apoi ei o rup la fugă pe trotuar căci se făcuse roşu la semafor.

Asta e partea frumoasă și amuzantă a vieţii de motociclist. Poate într-un episod viitor voi vorbi şi de partea mai neplăcută, dar acum sunt sărbătorile şi e bine să ne descreţim frunţile.