Amintiri despre calculatoare

Mi-a venit pofta să scriu pe blog. Războiul merge înainte, pandemia înapoi, preţurile în sus, traiul în jos, deci nimic nou de comentat. Hai să depăn ceva despre calculatoare. De unde s-a plecat şi unde (în ce hal) s-a ajuns.

Ideea mi-a venit de la o păţanie: fiica mea cea mare s-a dotat cu un laptop pe care şi-a pus Windows 10. Fiindcă m-am lăsat de vreo două decenii de sportul piratării Windows-ului şi Office-ului (ce vremuri… când dădeam din mână’n mână dischetele floppy de 3.5” sau CD-ul cu „serial no.” scris cu markerul), am lăsat-o să se descurce cum o putea, mai ales că nu-s fan Windows 10. Eu încă folosesc Win 7. De la Win 8 în sus, intruziunea în viaţa personală e deja pe faţă.

În fine, revenind la fiica mea, am întrebat-o: ai rezolvat cu licenţa? Da, m-a costat vreo 50 lei. Whaaaat? Şi pentru Office ce-ai făcut? E gratuit o vreme, apoi dai ceva mărunţiş lunar. Uau, chiar sunt un dinozaur, ultima oară când m-a interesat pe mine cât costa o licenţă, era ceva de la 200 USD în sus la orice produs de la Microsoft. Apoi, la ceva vreme fata a observat că după o bootare i-a apărut un alt fundal de ecran, ca să constate că s-a trezit cu Win 11 în calculator. Așa, pe nepusă masă, mocca, no questions asked, ca parte a unui pachet de actualizare vârât pe gât automat, că de ce nu. La început a fost încântată, apoi dezgustată după ce și-a dat seama că îi merge mai prost calculatorul. Și umbla pe net disperată să găsească o procedură de revenire la „vechiul” Win 10, fără să-și piardă datele. Nu a fost așa simplu, undo și n-am cuvinte, ci s-a rezolvat cu ras de partiție și reinstalat de la 0. Adică o chinuială, timp pierdut. Chestia asta m-a pus iar pe gânduri și, bineînțeles, mi s-a activat aceeași scenarită care s-a dovedit adevărată în pandemie.

Nedumerire: în Epoca Antică a calculatoarelor, adică în urmă cu 30 de ani, un sistem de operare (Win 3.1) care intra pe 6 dischete de 3.5″ (total vreo 9 MB, mai puțin de sfert din cât ocupă acum un știft de joc gratuit gen Subway Surfers sau Temple Run) costa bine de tot peste 200 USD. Și ăia erau bani serioși pe atunci. Acum, un sistem de operare care este lăbărțat pe câteva DVD-uri (deci de ordinul gigabaiților, adică de câteva mii de ori mai mare ca volum), costă pe buy-keys.com… 15 USD? Ce s-a întâmplat?

Nu știu dacă realizați ce înseamnă să creezi un sistem de operare. Munca este colosală, ai nevoie de cel puțin câteva mii sau zeci de mii de oameni ca să scoți treaba la capăt. Apoi, chiar și în ipoteza în care ai lansat pe piață sistemul de operare perfect (puțin probabil, altfel nu ați vedea patch peste patch și update peste update săptămânale sau chiar mai des), piața echipamentelor este foarte dinamică la nivel planetar. Apar mereu noi și noi dispozitive care trebuie integrate în sysop-ul tău, căci altfel vine concurența, le integrează ea și lumea renunță la tine. Deci un efort considerabil și continuu, adică bani grei tocați pe infrastructură IT și pe hoarde de programatori, căci știți salariile din IT. Iar utilizatorul final dă… 15 USD. Pe bune, doar atât costă? Nu zic de cât merită, căci Windows atât merită, chiar mai puțin (sunt sisteme de operare open source gratuite bazate pe Linux care merg beton, dar sunt în mod deliberat sabotate de corporații, poate voi detalia mai jos); dar costul de producție este uriaș, mult peste cei 15 $, la care trebuie pus și niște profit gros, ca să aibă Fundatia Gates bani de motorină când se duce cu mega-yachtul la conferințele climatice.

Deci se pune întrebarea pertinentă: cine acoperă diferența dintre costul de producție și cel de vânzare, muuult subevaluat? Cine dă bani prin spate ca să iasă chiar și niște profit? Răspunsul scurt e „ăia”. Aceia care își fac de cap pe planetă de când cu 9/11, când boul ăla sinistru de Bush jr. a semnat Patriot Act, dând America pe tavă serviciilor secrete.

Răspunsul lung vi-l puteți da voi singuri, dacă vă pasă cât de cât de intimitatea voastră. Ca să fac o comparație, când ieșiți iarna pe stradă, vă puneți multe haine căci e frig, nu? Ei bine, în lumea calculatoarelor de azi, când ai pornit calculatorul e ca și cum ai fi pornit pe stradă nu în pantaloni scurți, nici măcar în chiloți ci… în pielea goală. Gol pușcă! Se colectează date într-un ritm infernal despre TOT ceea ce facem. Dacă nu mă credeți, aflați că la Win 10 chiar dacă închizi toate opţiunile de exportat datele tale personale către Microsoft, totuşi sistemul de operare continuă să te spioneze cu nesimţire.

Iar treaba cu calculatoarele e deja depășită, pentru că nu îți cari cu tine calculatorul la mall, la film sau la o întâlnire romantică ori la fitness, ci telefonul. Ăla e spionul tăcut și smart care livrează tot ce accesăm, tot ce frecventăm, tot ce vorbim și chiar ce gândim. Când zic „ce gândim” nu mă refer la o conexiune directă cu creierul (slavă Domnului că încă nu s-a ajuns la așa ceva), ci la identificarea unor tipare comportamentale și a unor intenții de acțiune pe care boții au învățat să le sesizeze pe baza datelor colectate de la noi. Nu ați observat deja că se întâmplă să vorbiți ceva în casă și la foarte scurt timp după să vă apară niște reclame fix pe tema discutată? Ei bine, asta este una dintre dovezile că suntem spionați continuu cu ajutorul tehnologiei din IT, că discuțiile noastre sunt interceptate chiar și când nu dăm un telefon, că limbajul este decodat orice limbă am folosi (Google Translate a ajuns priceput la vreo 200 de limbi), că informația este indexată și uneori chiar vândută către terții abonați la serviciile comerciale ale noii Cossa Nostra. Cea mai scumpă marfă din ziua de azi este big data, nu mai poți să vinzi ceva azi dacă nu-ți faci reclamă targetată. Nu are sens să-i pui reclame la cărți unui semianalfabet sau reclame la lipit proteza dentară ori creme antihemoroizi unui adolescent de 15 ani, sau la echipament moto unei femei care tocmai a născut. Iar big data este colectată în cea mai mare parte ILEGAL. Recoltată fără știința noastră, dar profitându-se de acceptul nostru implicit. Deci, cea mai mare luptă se dă acum pe piața telefoanelor și a tabletelor, unde se pare că Androidul de la Google are felia cea mai mare. Dacă credeați că Android vă este oferit gratuit… v-ați luat țeapă. Mda, nu dați bani, dar dați ceva la schimb mult mai scump, pentru care alții plătesc aur: viața voastră. Voi sunteți, fiecare, actor într-un Truman Show repetat în câteva miliarde de variante, în care viața voastră vă este pusă pe tavă unor entități corporatiste private, care la rândul lor le pun la dispoziție unor guverne (american, chinez, rus, japonez etc.). Ce fac ăia mai departe, nu detaliez aici. În principiu, se joacă cu mintea voastră și învață pe zi ce trece să o facă din ce in ce mai performant. Pandemia și Ucraina au fost niște ocazii de testare a conformității maselor la sugestia hipnotică indusă cu ajutorul tehnologiei.

Cum am ajuns în halul ăsta? În 1992 când s-a lansat revoluționarul Windows 3.1 nu exista internetul. Adică exista ceva foarte rudimentar și foarte costisitor, aproape inaccesibil maselor, adică nu exista (poate unii ați prins epoca dial-up măcar, să vă amintiți cât ne veneau facturile la telefonul fix, asta dacă eram fericiții posesori ai unei linii digitale, căci cele mai multe erau analogice și cu zgomot de fundal, adică inutilizabile). Deci nimeni încă nu-și punea problema conectării calculatoarelor între ele la nivel global, ăsta era doar un vis SF.

Mai era și problema costului calculatorului. A rablei ăleia de pe care azi nici nu am mai șterge praful. În 1994, tatăl meu s-a întors din Iran unde a lucrat inginer vreo 3 ani, cu câteva mii de dolari. Cu 1.200 $ a luat o Dacie Sport aproape nouă. Apoi a luat un calculator 486 cu hard disk de 100 MB (era cam ultimul răcnet) și RAM de 8 MB, pe care a dat… 2.400 $. Cât două mașini! Mmmnu prea dădea multă lume banii ăia pe tehnica de calcul în anii ’90. Calculatorul era o chestie prea abstractă motiv pentru care încă nu capta atenția oamenilor. Majoritatea adulților încă aveau o problemă să înțeleagă cum funcționează un VCR, deci calculatorul…

Dar am fost noi, tinerii și adolescenți de la vremea respectivă, care am început să facem o chestie: să ne jucăm. Băi nene, în 1993 s-a lansat primul joc FPS cu adevărat 3D și cu o poveste mișto în Spate, Doom de la ID Software. Jocul ăsta avea nevoie de un procesor cel puțin 486 ca să meargă cât de cât. Aveam prieteni cu 386 care își blestemau zilele că le mergea jocul la o rezoluție cât fierăstrăul cu 5 cadre pe secundă. Eu eram fericitul posesor de 486, așa că prin clasa a XII-a împușcam monstri la greu (așa am ratat admiterea la Academia de Poliție, fiindcă nu am învățat suficient, ocupat fiind cu Doom). Apoi prin 1995 au apărut procesoarele Pentium mai puternice, pe care jocul zbura, hai cu jocul și la serviciu (erau prea scumpe ca să ții așa ceva acasă). Ideea e că lumea a început să se miște în jurul jocurilor, căci au apărut jocuri din ce în ce mai complexe (puterea de calcul o permitea): ca să te poți juca ceva ca lumea, dădeai bani serioși pe componente de calculator ca să faci upgrade.

Apoi a început ușor-ușor să se ieftinească internetul de prin 1996. Lumea încă stătea gârlă pe dial-up (linia telefonică) dar mai scăzuseră prețurile pe minut. Câte unul mai curajos își trăgea un cablu de net cu mufă BNC pe linie analogică (adică un mizilic comparat cu ce este astăzi), apoi revindea la 2-3 scari accesul la net de înroșea linia ISP-ului, care făcea clăbuci si-i băga limită din ruter pe șestache. Ideea e că lumea începuse să se joace în rețea, să dea e-mailuri și chiar să facă chat prin IRC (ce vremuri…). Atunci au apărut primele semne de punctuație care indicau emoțiile, strămoșii emoticoanelor de azi, poate cel mai cunoscut fiind clasicul smiley : – )

După asta, au început să crească vitezele. Lumea a început să tragă filme și să caște gura la tot felul de prostii pe net, poze de tot felul, pagini despre mașini, astronomie, timbre, antichități, grădinărit, turism, calculatoare și orice ți-ar mai fi trăsnit prin minte. Oamenii deja socializau și navigau intens, însă doar în limita timpului în care erau dispuși să stea priponiți pe un scaun în fața unui calculator. Cum trebuia să plece, pac! ecranul se stingea și mirajul dispărea.

Prin 1996 s-a lansat prima rețea de telefonie mobilă GSM în România (defunctul Connex, azi Vodafone). Acela a fost un moment de cotitură, căci mai erau telefoane mobile, dar nu și le permiteau decât vreo 2.000 hai maxim 3.000 de oameni din România. Tehnologia era analogică și învechită, te cam auzeai uneori cu „cuplajul” (adică se mai suprapuneau conversațiile dacă te nimereai prin cartier cu alți 3-4 abonați) și costa ca la balamuc: telefonul de pe la vreo 1.500 – 2.000 $ în sus, plăteai un abonament de peste 100$ lunar și plăteai la minut (cam 1$ / min.) chiar și când primeai apel. De sms nici nu se punea problema, multe telefoane nici măcar nu aveau afișaj. Deci clar tehnologia nici nu permitea existența multor abonați, din cauza limitărilor fizice.

Ei bine, GSM-ul a fost o golănie inventata de niște băieți foarte deștepți, care a permis mult mai multor persoane să intre pe aceeași antenă și să vorbească fără să li se mai suprapună conversațiile. Mai multă gloată pe metru pătrat. Se auzea mult mai bine, telefoanele erau mult mai ieftine și prețul conversației a scăzut rapid. Asta pe fondul dezvoltării rețelisticii, stimulată de internetul aflat în plină ascensiune, care a permis conectarea a din ce în ce mai multe antene GSM între ele. Tehnologia antenelor a evoluat și la un moment dat cuiva i-a venit ideea să nu țină doar abonați pe antenă ci să transmită și niște date prin ele, căci exista deja capacitate excedentară. Au apărut rapid telefoane cu câteva aplicații rudimentare de e-mail și chat (poate vă mai amintiți de Nokia Communicator, faimosul N95…), apoi producători de telefoane s-au concentrat pe dezvoltarea aplicațiilor. Încă erau greoaie, căci trebuia să folosești taste fizice cu litere și taste direcționale. Fiecare producător avea propriul sistem de operare si propriile aplicații, incompatibile cu alte telefoane, dar începutul fusese făcut. Oamenii prinseseră gustul să facă chestii de la distanță și chiar din mers.

Apoi, un alt boom a fost apariția ecranelor cu atingere (touchscreen) prin 2010. Asta a eliminat rapid tastatura fizică greoaie. Aplicațiile au fost fluidizate și făcute mai intuitive. De prin 2012-2014 deja cam orice prost putea freca jocuri și saituri pe un telefon mobil, căci deveniseră foarte accesibile ca preț și performanțe. Problema incompatibilității dintre versiuni a fost rezolvată ingenios de Google, care a lansat Androidul bun la aproape orice telefon și gratuit, sistem care îți propunea să-l lași să-ți facă el curat automat printre programe și să le actualizeze la nevoie, ca să nu-ți mai prinzi urechile. Trebuia să bifezi un DA, DE ACORD, la prima pornire a telefonului, dar apoi nu te mai deranja nimeni, totul mergea uns. Eee, dragii moșului, cam de pe aici a început să le placă sticleților treaba trasului cu ochiul prin telefoanele (și viețile) noastre, a început brusc să le placă de Google și s-au hotărât să-l cumpere cu totul, băgând bani la greu în el ca să-l facă un gigant. După Google s-au luat și cei de la Apple (sau poate o fi fost invers, nu vom ști niciodată) să ciordească datele utilizatorilor, apoi Microsoft, Facebook și târla care le-a urmat. Toți giganții fiind în prezent controlați, ba chiar majoritatea cumpărați de „agenturile străine”, evident că prin interpuși.

Și iaca așa s-a ajuns ca noi să fim aproape autiști, să mergem pe stradă cu ochii ațintiți în niște mici ecrane, iar unii din spate să controleze nevăzut conținutul afișat pe ecranele noastre, adică înseși mințile noastre.

– – – –

PS: să lămuresc de ce un sistem de operare gen Ubuntu, gratuit și extrem de fiabil, este prigonit.

Dintotdeauna oamenii au fost mânați de spiritul de solidaritate. Când s-au prins că Bill Gates ne vinde un jeg de Windows la suprapreț, mai mulți programatori au fondat o comunitate și au pus bazele unui sistem de operare gratuit: Linux, care la rândul său fusese construit pe ruinele Unix-ului, care se pare că a fost piratat, ciordit și recompilat mult mai prost în MS-dos de către „geniul” (era să zic jidanul) de Bill Gates. Băiețașul ăsta se pare că a avut un mic rol în hora anihilării UNIX-ului, care era un sysop foarte fiabil folosit pe marile servere (Solaris). Revenind, această comunitate a lucrat susținut și a reușit să facă ceva mult mai bun decât Windows la toate aspectele: design, funcționalitate, stabilitate. Plus că era… gratuit ! Evident că treaba asta era neplăcută marilor carteluri din industria IT (cum, sunteți surprinși, credeați că numai băncile și traficanții fac carteluri? Eee…). Așa că marii șmecheri din IT, la care ne curg nouă scuipații din gură când ne vorbesc sofisticat de vaccinare și de reducerea amprentei de carbon, s-au unit împotriva tuturor sysop-urilor gratuite bazate pe Linux (Ubuntu, Red Hat, Fedora etc.).

Vi-o zic din experiența proprie: mi-am instalat Ununtu pe calculator. Merge admirabil. Dar când vine vorba de jocuri, marii producători nu lansează aproape nimic pentru aceste platforme. Când vine vorba de drivere pentru componente (plăci video și audio, rețea etc.), ești nevoit să folosești un driver generic din kernelul sistemului care merge la 40% din performanța comparată cu cea oferită de driverul din Windows. Adică producătorii nu oferă drivere decât pentru Windows sau Mac. Iar când vine vorba de periferice (imprimante, scannere, console, ochelari VR etc.), mult noroc dacă măcar ți le detectează calculatorul cu Linux, fiindcă și ăștia fac drivere cu dedicație. Comunitatea programatorilor se chinuie să emuleze driverele pentru a menține sysop-ul viabil, dar este evident că fără suportul producătorilor de componente hardware nu poți face mai nimic, iar în hora asta se pare că goliații (Intel, AMD, Nvidia etc.) și-au dat mâna împotriva micilor davizi. Nu ai cum să faci drivere performante dacă nu ai acces la specificațiile hardware ale unui echipament. Este notoriu scandalul creat de refuzul Nvidia de a oferi codurile sursă pentru procesoarele grafice spre a fi introduse în Linux, astfel încât orice calculator cu un sistem de operare gratuit să poată funcționa decent. Prin 2012, Linus Torvalds le-a arătat la propriu degetul patronilor Nvidia într-o conferință de presă pentru acest refuz. Rețineți că nu li s-a cerut să dea ceva gratis, ci să permită oamenilor care au plăci grafice cumpărate de la Nvidia să le poată folosi la capacitate maximă și pe un calculator cu alt sysop decât Windows, ceea ce ăia au refuzat. Eu am testat placa Nvidia pe Ubuntu și, la un clip de pe YouTube în 4k vedeam procesorul principal urcând la peste 50%, semn că placa video stătea cam degeaba. Exact același calculator, dar cu Windows, avea la același video 4k ocuparea CPU de doar 5%, semn că placa video se trezise dintr-o dată la viață și preluase toate funcțiile hardware de redare a videoclipului, descongestionând procesorul principal de acel efort inutil. Iar asta nu se întâmpla fiindcă era Windows-ul vreun sysop fenomenal, ci pur și simplu pentru că hienele alea de la Nvidia și-au blocat accesul la procesorul grafic pentru orice altceva decât Windows (și IoS-ul de la Mac, evident, căci joacă în aceeași ligă și pupă cu toții aceleași funduri). Deci cam asta e treaba cu cartelurile din IT.

I rest my case.

Mai închideți din când în când conexiunea telefonului la internet, când nu aveți nevoie de ea, acasă și mai ales noaptea. Nu vă mai instalați toate dudele de programe care vă cer permisiuni aberante. Credeți-mă că nu e nevoie ca jocul Candy Crush să vă știe locația sau să aibă acces la agendă ca să funcționeze. Nu vă mai puneți atâtea story-uri cu fiecare râgâit pe care-l trageți cu prietenii la terasă și, mai ales, nu-i mai etichetați atât în poze. Nu faceți altceva decât să-i turnați la Securitate.

Un pic de discreție nu a omorât pe nimeni, nu vă mai deschideți atât de larg ușa vieților voastre către necunoscuți.