Să râdem cu… The Feminist Show

Hai să spun câteva chestii pe șleau.

De când cu războiul din Ucraina, nu am văzut nicio feministă indignându-se că nu e luată pe front. De când se pune problema redeschiderii minelor în contextul crizei energetice, nu am auzit de niciuna aplicând pentru job-uri pe Valea Jiului. Oare de ce?

Este evident de ce, dar matracucele se fac că nu înţeleg: sunt chestii pe care nu poţi să le faci ca femeie, oricât te-ai da tu de trans şi de gender asumat. Adică, ok, renunţi la sutien (că poate oricum nu aveai de ce să-l porţi), începi să iei hormoni, dezvolţi poate şi nişte pilozitate sau dai chiar în hirsutism, începi să miroşi a transpiraţie ca un sconcs, dar… nu vei deveni bărbat niciodată. Vei fi doar o ciudăţenie a naturii, un experiment nereuşit. Nu vei avea osatura, musculatura, mentalitatea şi, în general, genetica de bărbat.

Situaţia este şi inversă, în cazul tăntălăilor care o dau pe hormoni şi se ciopârţesc încercând să devină femei. Prostia n-are limite şi unora li s-a părut că pot deveni ceea ce nu au fost din fabricaţie. Poţi deveni mai deştept şi mai instruit în anumite limite (dacă nu te-ai născut cu retard), poţi deveni mai manierat dacă perseverezi în studiul bunelor maniere, poţi deveni mai bărbătos dacă erai deja mascul, poţi deveni mai feminină dacă erai deja femeie, dar nu poţi deveni ceea ce nu erai din fabricaţie. Poţi să te consideri tu femeie cât te-oi considera, nu te vei putea căsători cu un om normal la cap ci doar cu un alt diliu de aceeaşi patologie şi nu vei putea lăsa progenituri în urma ta. Biologia învinge întoteauna, din fericire.

Oi fi eu un clasic demodat, dar în locul noilor modele propuse aş merge cu ochii închişi pe oldies but goldies. În vremea adolescenţei mele, eram „coleg de cameră” cu Cindy Crawford, Claudia Schiffer şi Naomi Campbell. Fetele astea întruchipau frumuseţea și apăreau cam pe orice copertă de revistă lucioasă, iar noi adolescenții dezbăteam care dintre ele era mai frumoasă. Când mă uit acum la ce dihănii promovează „concursurile” de miss, mă apucă scârba. Acum, pe bune, voi ce aţi alege?:

Noua „frumuseţe” propusă de trusturile media:

Sau o clasică:

Revenind la problema expusă la început, e evident că feministele (şi după ele toate trans-gender-urile care vor să fie ceea ce nu sunt) nu se vor bate pentru egalitate decât pentru locurile unde este cald şi bine. Unde e nasol (război în Ucraina, minerit, tomberoane)… să se ducă bărbaţii între 18-60 de ani, căci ei sunt făcuţi pentru aşa ceva. Pe bune, acum nu mai discriminăm? Deci este o ipocrizie evidentă. Când e ceva nasol, toate feministele pun batista pe ţambal şi devin dintr-o dată panseluţe feminine:

Ca să încheiem într-o notă optimistă, a apărut ştirea că o televiziune britanică a reluat după 20 de ani difuzarea seriei Benny Hill Show (tradus la noi prin „Să râdem cu Benny Hill”). Evident, politrucii noilor ideologii au sărit arşi că, vai!, show-ul era plin de sexism-ul împotriva femeilor şi nu ar mai avea ce să caute azi pe ecrane, dar din fericire nu au reușit să oprească show-ul, care are și azi un succes neașteptat. Eu am crescut cu Benny Hill şi, pe vremea mea, fetele râdeau cot la cot cu băieţii de poantele pe care le făcea moşulică. Faza e că el nu avea ceva cu femeile, cum insinuează dulăii presei, ci snoavele scoteau mai mereu la vedere un contrast izbitor: el, ca un moş gras şi expirat ce era, avea mare succes la tipe frumoase. Evident că în realitate nu s-ar fi întâmplat aşa ceva, tocmai de aceea şi hazul. Că satirele erau condimentate şi cu bikini sau decoltee… nu e ceva ce nu s-a mai văzut pe sticlă, azi până şi Esca încă mai poartă decolteu când ne povesteşte de crimele din Caracal. Nu mai zic de reclamele stradale, că până şi pe un banner cu o imprimantă color am văzut o gagică goală trântită acolo de decor (era una cu un body-paint albastru). Putem spune cel mult că Benny Hill a fost avangardist, a înţeles mai devreme cu vreo 50 de ani decât restul lumii ce ar vinde mai bine produsul la TV şi a ştiut să-l ambaleze frumos, in limita pudorii. Iar fetele care râdeau pe vremea mea la Benny Hill cred că ar râde şi acum, dacă nu s-au tâmpit de tot la cap. Iar dacă s-au prostit şi nu mai disting între ce e frumos şi ce e urât, înseamnă că şi-o merită.