Racheta

Five, four, three, two, one and lift-off, Busa has launched !

Pe scurt, am comis-o: mi-am luat o motocicletă Suuuzukiii Hayabusaaa ! Ninja a plecat, Busa a aterizat.

Specificații ale „rachetei Busa”: capacitate 1.340 cc, masă 260 kg, putere 200 CP, V-max 300 km/h. Spre comparaţie, o Dacie Logan 1.4 MPI cu motor de aceeaşi capacitate (1.390 cc) are de patru ori mai multe kile si de trei ori mai puțină putere: 1.050 kg la 75 CP. Cu vântul din spate, Dacia atinge vreo 160 km/h, deci pe aproape 😉

Povestea este cam aşa: am pus Ninja pe OLX într-o doară, la un preţ mai măricel, convins fiind că nu o va lua nimeni la acel preț. Dar cu gândul că dacă totuşi o dau la prețul cerut, să-mi iau altceva. Anunţul a stat ceva vreme, timp în care mai mergeam să vizionez câte o motocicletă, just in case. De fiecare dată când vedeam o motocicletă şi era din spate liceu, din faţă muzeu, îmi ziceam că am o motocicletă prea bună ca să o vând. Dezactivam anunţul, stam 3-4 zile, apoi iar mă apuca cheful să vând motocicleta şi reactivam anunţul. Deci clar labilitate psihică !

Fiindcă lumea îmi tot cerea o filmare cu Ninja pornind la rece, am postat şi o mică înregistrare pe Youtube care a strâns „fabulosul” număr de 186 de vizionări. Viral nu alta ! 😊

După vreo 2 luni, pe la început de martie, m-a contactat o tipă drăguță care căuta o motocicletă pe care să i-o ofere cadou prietenului ei. A venit cu un văr care se pricepea la motoare, ăla i-a zis „e bună, ia-o”, iar fata a marcat banul instant, fără să încerce să mai negocieze. Evident, după ce i-am promis că i-o dau până a venit efectiv să o ia, m-au asaltat regretele iar. Că de ce oi da-o, că cine ştie dacă îmi voi mai găsi o motocicletă atât de bună, la un preț atât de mic ș.a. În fine, am făcut actele şi gata, Ninja a plecat la noul ei stăpân într-o zi de sâmbătă dimineaţa.

Nori negri de tristeţe m-au apucat şi mi-am zis că nu îmi mai cumpăr motocicletă, că mai bine îmi iau un scuter bun la toate cu motor de 300 cc. Totuși câteva zile în urmă vorbisem cu o cunoştinţă care avea o Hayabusa de vânzare, generaţia 1 din 2005 cu 82.000 km la bord. M-a lăsat să-i fac o probă, dar nu m-am înţeles cu motocicleta aia. Avea alt set-up la comenzi (ambreiaj, frână şi acceleraţie), mult diferit ce cel de pe Ninja cu care îmi făcusem mâna. Aşa că am înecat-o de vreo 4 ori în jumătate de oră cât m-am plimbat cu ea. A patra oară am înecat-o într-o intersecţie şi nici măcar nu a vrut să mai pornească, bateria îi leşinase. Am stat tras pe dreapta vreo 2 minute până şi-a revenit şi a repornit într-un final, ca să pot ajunge înapoi la proprietar. Nu sunt eu superstițios, dar aveam deja un sentiment clar de respingere, parcă motocicleta aia nu era pentru mine.

Îi spusesem iniţial cunoştinţei respecive că îmi doresc să i-o cumpăr, dar după ce am mers pe acea motocicletă am rămas cu o puternică îndoială şi mă tot perpeleam ce să fac. Să o iau ori să n-o iau… Fetele, care văzuseră pozele cu motocicleta, mă tot bombardau nerăbdătoare: „Ce faci tati, te-ai mai gândit, o iei până la urmă?”. „Nu ştiu, încă nu m-am hotărât, mă mai gândesc până luni”.

Aşa că am făcut ce face orice creştin când e la o răscruce de drumuri: pune chestiunea în discuţia cu Dumnezeu, adică la rugăciune. „Doamne, limpezeşte-mi tu nedumerirea asta: să-mi iau un maxiscuter, să-mi iau motocicleta asta sau să nu-mi mai iau motor deloc ci să merg doar cu Tudorică-scuterică cel electric”. Drept răspuns, s-au întâmplat două chestii: 1) Tudorică s-a stricat şi a trebuit să-l duc la reparat, deci am rămas „pe uscat” câteva zile, doar cu maşinile. 2) La o zi sau două după stricarea scuterului, cum stam eu îngândurat şi aproape hotărât să nu-mi mai iau nimic pe 2 roţi, aud vâjâind pe bulevard pe sub geamul meu o motocicletă sport. Habar n-am ce marcă era, nu am ieşit să mă uit, dar am simţit că a zvâcnit în mine o coardă lăuntrică. Simțeam un freamăt, pe care sigur îl au și caii mustang atunci când vor să o ia la fugă peste dealuri şi câmpii. Am realizat atunci din ce aluat sunt făcut şi că voi ajunge iar pe două roţi, oricât m-aş chinui să mă ţin departe.

Hai la căutat iar pe OLX şi pun ochii pe un anunţ de la Sibiu, pe care-l urmărisem o vreme: o motocicletă portocaliu-închis cu negru, şa tapiţată custom în asorteu, generaţia a 2-a, cu tobe sport sau tobe originale la alegere, anvelope noi, super-întreţinută, o frumuseţe. Cel puţin în poze. Şi cu doar vreo 1.000 E mai scumpă decât cea de generaţia 1 cu care mă plimbasem eu. Ca o paranteză, mă mai plimbasem eu Hayabuse generația 1 și 2, dar mi se păruseră obosite, nu mă convinseseră nici alea. L-am sunat pe sibian cu gândul să vedem unde duce discuţia, dar fără mari speranţe că voi ajunge eu prea curând la Sibiu ca să iau motocicleta respectivă. Mai ales că mai plecasem eu prin ţară să văd motoare lăudate şi când ajungeam acolo era ca în proverbul la pomul lăudat nu te duce cu sacul. Mă săturasem de pierdut vremea şi mă hotărâsem să restrâng căutarea doar la Bucureşti, ca să pierd cât mai puţin timp.

Din vorbă în vorbă, tipul s-a dovedit a fi super-fain, mi-a plăcut de el din prima, îmi spune că mai vrusese să vină cineva din Bucureşti să o vadă și îl întreb într-o doară dacă nu i-aş putea plăti eu benzina ca să vină el cu motorul într-o zi pe la Bucureşti. Treaba se leagă, el îmi spune că da, e de acord, ba chiar că va face el un efort şi mi-o va aduce chiar în seara aia pe platformă (era duminică la prânz când vorbeam cu el). Îi virez banii prin Revolut, omul suie motorul pe remorcă şi se pune la drum spre Bucureşti. A ajuns seara pe la 21:30 sleit de oboseală. Eu îl aşteptam într-o parcare publică iluminată, gândindu-mă ce nasol ar fi pentru el dacă nu-mi va plăcea motocicleta cum e în realitate şi nu o voi cumpăra. Dar când am văzut-o intrând în parcare cocoțată pe remorcă, de la distanţă am simţit acel imbold lăuntric „aia e!” care m-a făcut să vreau să o iau. Acea dragoste instant, la prima vedere, care m-a făcut să cumpăr instant şi Ninja anul trecut. Fetelor mele, care erau pe lângă mine aliniate în comitet de primire, le-a plăcut şi lor din prima şi ardeau de nerăbdare să iau decizia dacă o cumpăr sau nu. Evident, alegerea trebuia să treacă un pic şi prin filtrul raţiunii (adică să fac o minimă verificare tehnică), nu doar al pasiunii.

M-am suit pe ea şi ne-am sincronizat imediat. A fost ceva ca’n filmul Avatar 1 când Jake se aruncă pe o dihanie zburătoare şi trebuie să o îmblânzească rapid pentru a nu-l arunca din zbor, conectându-şi coada de păr la terminaţia nervoasă a animalului pentru a prelua controlul complet. A durat cam 30 de secunde până am simţit că am preluat controlul motocicletei şi apoi ne-am luat zborul pe şosea.

Totuşi avea o problemă: motocicleta era echipată cu tobe sport aftermarket (Yoshimura). Se auzeau intens, tot bulevardul ştia că’s pe motocicletă, iar după un scurt timp mi-a recidivat problema cu timpanele pe care o aveam pe Ninja când o alergam în afara oraşului: simţeam că-mi zvâcnesc cu tâmple cu tot. Mă şi gândeam „băi, nene, am fugit de dracul şi am dat de tac-su’!”. Ninja era super-sport, deci făcea zgomot serios la peste 7.000 rpm, iar la mersul în afara orasului (când ajungeam pe la 11-12-13.000 rpm) fără dopuri de urechi m-ar fi rupt la timpane, dar măcar în oraș era liniștită. În schimb Hayabusa era reverberantă şi pe turaţii joase prin oraș, după 5 min. îmi fâlfâiau deja timpanele afară din urechi ca buznarele unei geci întoarsă pe dos. Ştiu și eu treaba cu „loud pipes save lives” dar la mine nu se aplică, eu joc în alt film. M-am învăţat să merg pe scuterul electric prin trafic, practic să fiu invizibil pentru şoferi, deci pe un motor nu are cum să fie mai rău.

L-am rugat pe proprietar să dea jos tobele sport şi să mi le pună pe cele originale, adică pe cele cromate din poza de la început (pe care le adusese cu el în eventualitatea că le vreau pe acelea). Până le-a montat, mă apucase amărăciunea: să ratez o motocicletă atât de mişto fiindcă nu o suport din cauza zgomotului. După un efort de 30 de minute (se gripase un colier), reuşeşte montajul, repornesc motorul cu tobele din fabrică şi uau… m-a uns pe suflet, motorul torcea cuminte ! I-am zis fericit „altă viaţa, gata, ţi-o iau cu tobele astea!”. Am ieşit iar în trafic cu ea să văd cum se simte şi se aude pe şosea, ori dacă e vreo diferenţă semnificativă de putere (tobele originale reduc puţin puterea fiindcă micşorează viteza de evacuare a eşapamentului, pentru a reduce zgomotul). Nu se simțea diferența de putere. OK, nu mai are 200 CP, are 195 CP, dacă simte cineva diferenţa asta ! În schimb, acum motocicleta nu mai urlă, nu mai am infrasunete reverberante în timpane, aud şi eu împrejur ce se întâmplă, ajung cu creierul la locul lui, motorul toarce pe joase şi mugeşte ca un taur pe înalte, nu se mai sperie oamenii de pe trotuar, pensionarii nu mai fac infarct, copiii nu mai plâng în cărucioare, alarmele maşinilor nu mai pornesc. Deci e de bine. Am marcat banul, am semnat contractul şi bon voyage !

Cam asta este povestea. A doua zi, după ce am terminat la judecătorie, am fugit repejor acasă, m-am schimbat de costum în blugii moto, mi-am aruncat casca pe cap şi hai pe două roţi. Că tot am pomenit de filmul Avatar, m-am trezit că sunt Toruk Makto pe şosele, mă salutau motocicliştii la foc automat ! Mă salutau ei şi când eram pe Ninja din când în când (facem abstracție de cei cu Harley, ăia au dileala să se salute doar între ei), dar parcă pe Hayabusa deja exagerează, mai au niţel şi-mi fac plecăciune 😀

Unul n-a avut ce face la un semafor si a vrut să facă o liniuţă cu mine, simtindu-se parcă provocat de prezența mea, deşi eu nu aveam de gând să fac vreo întrecere căci urma să virez la stânga în intersecţia respectivă. Când s-a pus verde, s-a crizat și a vrut să demareze în forţă, dar nu şi-a sincronizat bine ambreiajul și a ratat startul. Timp în care eu am plecat liniştit la spre stânga, unde aveam treabă 🙂

Faţă de momentul lansării, în prezent nu mai este cea mai rapidă motocicletă (acum Kawasaki e în top cu H2-ul, urmat îndeaproape de Ducati cu Panigale V4), nici cea mai puternică. Dar şi-a păstrat pedigree-ul, unde apari pe o Hayabusa dintr-o dată impui respect.

Simt că am atins nivelul The Apex Predator. Nu-mi doresc mai sus. Când se va termina povestea cu Hayabusa, nu cred că-mi voi mai lua altă motocicletă, cel mai probabil voi merge doar cu scuterul. Mă declar satisfăcut. Sau… cine mai ştie nebuneala omului? 😀

L.e. câteva poze făcute în poligon, unde mă duc pentru cursuri de perfecționare moto: