Chinezoaica sau italianca?

Nu e vorba despre femei, deşi aşa pare, ci despre motociclete. Am vândut japoneza (Kawasaki) şi era cât pe ce să-mi iau o chinezoaică. Asta până când mi-a ieşit o italiancă în cale şi a fost game over.

Cei de la CFMoto au lansat modelul 2024 de motocicletă sport 450 SRS, care seamănă destul de mult cu un Ducati Superbike: suspensie spate cu braţ mono-basculă, jante roşii etc. Arăta binişor:

Să-mi iau sau să nu-mi iau? Eram înclinat să-mi iau şi eu una căci îi luasem deja lui fi-mea modelul 2023 pentru categoria A2 şi ştiam cam cum mergea: era uşurică şi fâşneaţă (185 kg / motor 459 cc / putere 45 CP). Deja mă apucasem să obţin actele pentru programul Rabla.

Dar întâmplător am găsit pe OLX o italiancă frumoasă, care era prototipul stilului copiat de chinezi, m-am dus să o văd şi m-am îndrăgostit de ea pe loc ! Era un Ducati 848 Evo din 2012 cu doar 20.000 km, o ocazie rară fiindcă proprietarul nu mai avea permis de 2 ani, fix de când şi-o adusese din Germania, deci nu apucase să o călărească în stilul românesc (cu reparaţii sau modificări aiurea prin cine ştie ce service de la colţul străzii, ci rămăsese în starea originală). În plus, lăsase consistent la preţ, probabil fiindcă nu se înghesuiau cumpărătorii.

La greutate era aproape la fel ca motocicleta Alexiei, dar era mult mai focoasă decât chinezoaica, mai cu sare şi piper (193 kg – 140 CP). Ce să fie: un CF nou sau un Ducati second-hand în stare foarte bună? Ce să mai, mă trăgea inima tare spre italiancă şi deja nu-mi mai plăcea chinezoaica. Am negociat pentru italiancă până am ieşit la aceiaşi bani cu un CF 450 nou, am spart puşculiţa cu economiile de concediu şi am cumpărat-o.

Când am cumpărat-o, am crezut că nu are catalizatoare pe evacuare, fiindcă mirosea rău a gaze de motor nearse cât am stat pe loc să se încălzească motorul (chiar şi când indica în bord vreo 80 de grade). Apoi am ieşit la o plimbare cu ea într-o seară şi am alergat-o niţel fiindcă e senzaţională ciclistica, la fel şi motorul care se smuceşte năbădăios sub 4.000 rpm şi îţi cere să-l turezi ca să meargă rotund: hai, hai, deschide gazul, răsuceşte maneta aia, nu o mai ţine închisă! La întoarcere am observat plăcut surprins că aerul evacuat era inodor (nu se mai simţea mirosul de gaz otrăvitor, semn că îşi făceau treaba catalizatoarele cu brio). Pe urmă am băgat și eu de seamă, în timp ce pozam de aproape, că în fiecare tobă era un fagure de platină incadescent şi că tobele erau inscripționate Ducati, deci erau cele de fabrică…

Evident, Alexia era în delir, deja îşi făcea calcule cât mai are până să poată da examenul de categoria A ca să poată merge şi ea pe italiancă. A încălecat-o şi ea niţel şi a mers prin parcare uşurel. Cum avea părul prins la spate, era subţire şi îmbrăcată mulat, i-am zis că seamănă cu Trinity din Matrix 2 călare pe Ducati-ul 996 (fix ca acela sună şi 848-ul meu):

Acum na!, nu scap eu doar cu atâţia bani cheltuiţi pe italiancă. Aşa e cu astea frumoase: sunt şi capricioase. Am programat o revizie mare la reprezentanţa Ducati în aprilie, care va include şi un reglaj la sistemul desmodromic de valve, destul de costisitor. I-am comandat deja şi o baterie pe litiu, cu 3 kg mai uşoară decât cea pe plumb (deci va avea 190 kg la plin, cu doar 5 kg peste chinezoaica Alexiei, iar când îi va scădea niţel cantitatea de benzină din rezervor deja o ajunge pe aceea!). Urmează un parbriz race mai înalt decât actualul parbriz care îmi arungă aerul în gât ş.a.m.d. Dar deh, aşa-i cu pasiunile astea… anulează total simţul practic !

Editare ulterioară (7 mai 2024): i-am facut revizia mare cu tot cu desmo, am scăpat cu 1.000 E. I-am pus bateria pe litiu. Merită banii. I-am luat capete de ghidon inscripționate „848” la culoare, arată bine. I-am dat schimbătorul de viteze pe invers (GP shift), n-a fost nevoie de o adaptare specială fiindcă se pare că a fost gândit pentru această posibilitate. I-am montat parbrizul race, arată și se simte altfel. Multe și mărunte, dar care fac viața mai ușoară și mai plăcută pilotului. Am plimbat-o pe circuit la Motorpark pe 1 mai la un track-day, italianca se comportă foarte bine. Necesită un pic de obișnuire cu ciclistica, fiindcă e genul care dă să se ridice și să se îndrepte singură pe viraje, iar ca să o înclini mai mult trebuie să depui ceva efort. Deci se folosesc diferit mușchii față de o japoneză (care se lasă ușor culcată) și e nevoie de o altfel de coordonare între mâini și picioare, căci la început mergeam prea relaxat în viraje și dădea să balanseze ghidonul pe înclinat. Asta până m-am obișnuit să-l țin eu mai ferm cu mâna aflată pe interiorul virajului. La început ratam trasele ideale din cauza că mă luptam cu ea. După ce i-am înțeles „doleanțele”, rulajul a devenit lin și previzibil, trasele s-au reașezat în matca lor și am alergat cu 2:08. Asta în condițiile în care totuși nu am tras tare pe viraje fiindcă am mers pe circuit cu anvelopele cu care luasem italianca, care deși nu păreau rulate mai mult de 1.000 km totuşi aveau dot… 2017 🙂 Urmează o înlocuire de anvelope în viitorul foarte apropiat. Le voi da jos cu părere de rău, căci Supercorsa astea au fost gume adevărate, după 7 ani încă au aderență.