Ninja reloaded

Credeam că voi sta mult şi bine cu Ducati, că nu voi mai scrie prea curând despre motociclete. N-a fost chiar aşa, m-am întors la prima dragoste: NINJA ! Dar nu orice Ninja, ci de data asta am ales-o pe cea mai focoasă din toată gama super-sport de la Kawasaki, folosită și în cursele moto mondiale: ZX-10R.

Am avut ZX-6R (poreclită de mine Tortue Ninja), apoi ZX-14R (numită popular The Busa Killer), lipsea din panoplie ZX-10R. Mersesem cu una închiriată prin februarie 2024 și îmi plăcuse mult (cea portocalie din poza de mai jos). Chiar vrusesem la vremea respectivă să-mi iau și eu un ZX-10R, înainte de Ducati, dar nu am găsit un exemplar bine întreținut așa că am abandonat atunci ideea și am cotit-o spre italiancă.

Se vede treaba că totuși nu abandonasem definitiv ideea. Încă mai păstram brelocul verde de cheie, încă mai foloseam prelata verde inscripționată Kawasaki, ca să acopar motocicleta Ducati (ce sacrilegiu pentru un ducatist, ha ha ha!).

De ceva vreme însă mă cam săturasem de Ducati (nu mi s-a părut atât de uau, voi detalia în partea finală) și îmi era dor de o Kawasaki. Am găsit una la Cluj care îmi plăcea mult cum arăta, proprietarul era foarte deschis și mi-a oferit informații detaliate, cu poze și filmulețe, ba mi-a și lăsat consistent la preț cu condiția să o iau săptămâna respectivă până cel târziu vineri (avea nevoie urgent de bani), așa că dintr-o dată mi-am dorit mult să o iau. Mai ales că era și verde… Astrele s-au aliniat, a venit cineva marți seara să-mi cumpere Ducati-ul, deși până atunci stătuse anunțul postat pe OLX vreo 2 luni degeaba, am vorbit cu un mecanic moto să-l trimit cu platforma la Cluj să o inspecteze și să mi-o cumpere dacă e bună, omul m-a sunat de acolo vineri la prânz și mi-a confirmat că e sănătoasă motocicleta, i-am dat acordul să o cumpere, hop cu ea pe platformă și gata! Mă rog, între ziua de vineri când s-a perfectat tranzacția la Cluj și ziua de duminică atunci când a ajuns efectiv motorul la mine în București, au trecut trei zile lungi de weekend în care mecanicul s-a dus în munți la o escapadă cu bicicleta, iar pentru mine au părut ca o veșnicie…

Așa cum a venit Hayabusa anul trecut pe platformă într-o duminică seara de la Sibiu și mi-a plăcut instant de ea când am văzut-o, așa a venit și Ninja asta de la Cluj tot pe platformă și tot într-o duminică seara; la fel, mi-a plăcut instant de ea.

Am ieșit imediat la o scurtă plimbare și m-am oprit la popas să-i dau calului niște jăratec de 95, ca Făt Frumos 😉

Merge senzațional motocicleta. Are nevoie de câteva reglaje și să remediez niște mici neajunsuri la proxima revizie, dar nu-i ceva grav, baza e bună. A doua zi i-am mai făcut niște poze la lumină:

În câteva cuvinte să explic de ce ZX-10R este cea mai zmeoaică dintre cele trei Ninje (o exclud din comparație pe micuța ZX-4R, adică cea de 400 cc, aia se conduce și cu permis A2): ZX6 avea 130 CP la o masă de 210 kg, ZX14 avea cam 200 CP la 260 kg iar ZX10 are 190 CP dar la o masă de numai 200 kg. Deci dintre toate trei, ZX10 are raportul putere/masă cel mai mare. În plus, etajarea cutiei exploatează cel mai bine potențialul motorului: ZX6 avea rapoarte foarte scurte și demara cu treapta 1 până pe la 90 km/h (dar la vreo 15.000 rpm!), ZX14 ajunge în treapta 1 până pe la 120 km/h, iar ZX10 demarează în treapta 1 până la… 160 km/h! Deci este o cu totul altă mâncare de pește față de celelalte surate. Necesită experiență pe motociclete super-sport, nu-i o motocicletă de începători, dar după ce mi-am făcut mâna cu precedentele și după doi ani de antrenamente moto plus mers pe circuit, am făcut până la urmă pasul. Este limitată la 300 km/h. Ar putea ajunge pe la 340 km/h dacă i-aș scoate limitarea și i-aș schimba raportul foaie-pinion, dar nu am în plan să merg ca tornada F5 deci o voi lăsa așa cum este.

De ce am dat italianca? Nepotrivire de caracter 🙂 Era frumoasă de mă uitam lung la ea, dar avea câteva chestii care mă enervau. Vara prin oraș mă frigea la picioare dacă stam mai mult de 30 de secunde la semafor sau dacă mergeam cu 60 km/h în ritm cu mașinile, fiindcă avea sub șaua pilotului galeria de evacuare de la pistonul vertical (deh, motor în V), iar sub șaua pasagerului se aflau cele două tobe cu catalizatoare încorporate. Trebuia să mergi constant cu minim 100 km/h ca să se răcească și să nu mai frigă, deci clar nu ai ce să cauți cu așa ceva prin oraș. Am vorbit cu alți ducatiști cu motoare mai mari, cică la mine era boierie că doar frigea, ei se ardeau rău-rău după numai 5 secunde de mers încet sau de stat la semafor. Ninja nu mă arde, căci are evacuarea și catalizatorul puse jos de tot, plus că are carenele mult mai decupate, se aerisește foarte eficient.

Ducati era năbădăioasă la vitezele mici specifice orașului, nu-i plăcea sub 4.000 rpm ci începea să-i tremure motorul dacă stam pe la 2.000 – 3.000 rpm, ori în oraş se întâmplă frecvent să mergi pe zona joasă de turaţii, cu 20-30 km/h. Nu călăresc eu motocicletele prin oraș căci prefer scuterul, dar totuși până ieși din oraș (sau când te întorci din călătorie) esti nevoit să mergi în ritmul orașului. La 4.000 rpm aveam deja 40 km/h în treapta 1, ceea ce însemna că la viteze mai mici trebuia să-i patinez mereu ambreiajul ca să nu clănțăne din toate șuruburile. La Ninja nu-i nevoie de patinarea ambreiajului, motorul e mai flexibil, la 20 km/h poate merge relaxat chiar și la 1.500 rpm cu ambreiajul complet cuplat. Și tot legat de motor, V-ul de la Ducati nu iubea nici turațiile înalte: la peste 8.000 rpm simțeam că începe să se încordeze, că trebuie să trag de el ca să ajungă mai sus. La 10.500 rpm turometrul ajungea în roșu, deci cel mai frecvent foloseam o plajă scurtă de turații, undeva între 5.000 și 8.000 rpm. Motorul în V îl simțeam ca un fel de diesel al motocicletelor. La Ninja, motorul în linie iubește turațiile înalte, poți baleia cu aceeași treaptă de viteză între 3.000 și 12.000 rpm fără probleme, deși prin oraș schimb pe la 5.000-7.000 rpm din motive de economicitate și de zgomot. Oricum 99% dintre mașinile depășite nu fac față motorului chiar și dacă schimb la 6.000 rpm, deci n-are sens să ard mai multă benzină ducându-mă sus în turații. Mai rămân 1% de mașini, cele sport ai căror șoferi își pun ambiția cu motocicliștii; pentru ăia „dezleg” și celelalte 6.000 rpm din zona verde de sus a turometrului, dacă suntem în afara orașului și când am chef de hârjoneală (sau dacă mă trezesc că accelerează aiurea fix când mă aflu eu în depășire). Altfel, dacă se întâmplă să nimeresc melteni în oraș care cred că îmi demonstrează mie cât sunt ei de rapizi, nu-i depășesc înroșind turometrul ci îi ajung alene la primul ambuteiaj ieșit în cale și le mai dau un șpriț din motor când trec pe lângă ei, ca să moară de ciudă că ei sunt blocați și eu mă mișc 🙂

Evident, Alexia e înnebunită și după asta, chiar mai mult decât după Ducati. Abia așteaptă toamna viitoare să dea examenul de categoria A și să o călărească legal (a călărit-o deja într-o seară prin parcarea de la Carrefour).

Închei aici. Kaaa…waaa….saaaakiiiii…!

Editare ulterioară (19.1.2025): i-am făcut o revizie mai amănunțită care a inclus și mici modificări estetice. Dacă vă uitați cu atenție în pozele de mai sus, veți observa că îi lipsea un capăt de ghidon, că manetele de cauciuc erau cam obosite și că avea un parbriz fumuriu (interesant ca aspect, dar nepractic seara și noaptea). Așa că acum are manete noi, capete de ghidon la culoare și un parbriz race transparent. Acum sunt mulțumit de cum arată viespea japoneză. În plus, după revizie am remediat niște mici neajunsuri și am făcut câteva reglaje care au pus jucăria pe șine. Merge ceas, este o plăcere să o alerg acum. Și cum eu nu știu de iernat, seara pe la ora 20 și doar 2 grade afară, după ce am luat-o de la mecanic, am scos-o la o plimbare prin oraș și împrejurimi. Cred că am trecut pe lângă pe unii motocicliști aflați la volan cărora le-am făcut să le dea balele de poftă, căci la un moment dat am observat în retrovizoare că se ținea după mine unul cu Tesla prin Băneasa care avea chef de hârjoneală. Am intrat în joc cam un minut făcând slalom printre gropile și canalele de pe Ionescu-Șișești căci nu putem să o ard tare pe acolo din cauza asfaltului prost, apoi când am dat de asfalt bun spre Doi Cocoși i-am dat ceață și mi-am văzut de drum. Cu ocazia asta iar m-am trezit că sunt vedetă (cum pățeam și cu 636): m-am oprit la un semafor lângă un autobuz în ambuteiaj și mi-am îndreptat nițel spatele să mi-l mai dezmorțesc; când îmi pică întâmplător privirea spre geamurile pasagerilor, observ câteva fete pe scaun care cu gura până la urechi îmi făceau cu mâna frenetic din autobuz 🙂 Ce să fac, le-am facut și eu cu mâna, doar nu era cazul să fac pe misteriosul inabordabil. Au ceva Ninjele astea verzi de atrag atenția tineretului ca un magnet, cu Ducati-ul nici pe departe nu mă salutau pietonii atât de frenetic, cel mult uneori mai îmi făcea câte un puști semn să-i turez motorul, dar rar. Nici pe Hayabusa, nici pe ZX14, nici pe Honda, pe niciuna. Pe asta verde cred că aproape de fiecare dată când ies se găsește cineva să îmi facă cu mâna, vin oamenii să dea pumnul cu mine, copiii mici se uită de li se suceste gâtul, am miere pe mine ! Oare de ce fetele îmi fac mie cu mâna când sunt pe motocicletă, dar unuia cu o super-mașină de 50 de ori mai scumpă nu i-ar face cu mâna? Căci vorba aia, nu văd fața motociclistului din cauza căștii, poate că sub vizieră se ascunde o pocitanie… Interesant de analizat. Posibil să fie o combinație între sunetul agresiv pe care îl scoate motocicleta sport și percepția că numai cineva în formă (viril, vorba aia, ha, ha, ha!) poate controla așa ceva, care îi face pe tineri să fie atrași.

PS: mi s-a întâmplat iar, cred că a treia sau a patra oară în mai puţin de două luni, cu şoferii de Tesla. Nu ştiu ce-i apucă de trec pe race mode, dar evident îi apucă nebuneala când ajung în proximitatea lor. Dacă până atunci ei merg în ritm cu traficul, în momentul când îi ajung şi dau să-i depăşesc (ori să trec pe lângă ei dacă sunt la semafor), încep şi ei să meargă ca nebunii. Să vrei să mergi cu un autoturism obişnuit (nepreparat de curse) în ritmul unei motociclete sport e inconştienţă curată. Fie se pun în faţa mea ca să nu-i depăşesc, fie se ţin scai în urma mea. Nu ştiu exact de ce, încă mai studiez problema. E posibil să fie din cauză că maşinile lor electrice au demarajul rapid şi cuplul mare, iar ei îşi imaginează că au o mare sculă sub fund şi vor să vadă cum se compară cu o motocicletă, fiindcă până atunci au cam băgat în buzunar majoritatea maşinilor cu motoare pe benzină. Îi mănâncă palma să umilească şi nişte motociclişti. În general îmi văd de drum, mai ales că iarna asfaltul este rece, anvelopele sunt reci, deci nu o poţi arde prea tare. Dar chiar şi aşa, fără să forţez, o motocicletă sport demarează mult mai rapid ca maşinile, adică pe Ninja ajung lejereanu cu treapta 1 pe la 70-80 km/h când plec de la semafor, ducând acul turometrului doar până la jumătate ca să nu rup aderenţa pe spate. Cred că ăştia cu Teslele găsesc un prilej să-şi etaleze muşchii de sub capotă, altfel nu-mi explic de ce se simt provocaţi de mine. Cu unul ca ăsta m-am trezit la un moment dat în retrovizoare că alerga ca un nebun după mine prin Bucureşti pe bd. Panduri. La început am crezut că mi s-a părut, dar apoi văzându-l că se tot ţine scai după mine de vreo 3 intersecţii, fiind aproape de Academia Militară unde e bulevardul lung şi larg, fiind într-o zi de weekend cu chef de alergat și bulevardul aproape pustiu, am zis „de ce nu? hai să te văd!”. Când am prins verde i-am dat un 150 scurt dinspre Academie spre Leu, până aproape de curbă când se bifurcă drumul.

L-am lăsat în urmă, evident, dar apoi am decelerat înainte de curbă până pe la 60 km/h crezând că e game over, că s-a lămurit teslanul cum stă treaba şi că îmi pot vedea liniştit de drum. Mă uit în oglinzi să văd ce face „cursierul”, dacă s-a liniştit, dar ăla nu o slăbea ci se apropia grămadă spre mine ca şi cum nu i-ar fi păsat că urma curba. Dacă am văzut că prostanul nu se potoleşte, ba mai mă şi pune în pericol fiindcă are mâncărici în fund, am reaccelerat niţel ca să ies mai rapid din calea lui şi din curba care se apropia.

Ăla îmi copiază ritmul, accelerează ca şi mine (cred că făcuse target fixation pe mine). M-am pus în hang-off ca să ţin motorul cât mai ridicat în viraj fiindcă asfaltul e cam vălătuci pe acolo, atac virajul cu vreo 70 km/h cu mutare de pe o bandă pe cealaltă ca să prind bine apexul (n.b. în mod normal pe acolo se merge cu 40 km/h cu maşina ca să nu zbori de pe şosea, căci e o curbă destul de strânsă cu asfalt denivelat), moment în care prostul a vrut să intre şi el tot cu 70 în curbă după mine. Evident, fără să aibă habar cum se atacă o curbă eficient. Din fericire a realizat în ultimul moment că va derapa şi că se va izibi de borduri dacă nu o lasă mai moale, a frânat disperat (bine că a avut TC control, altfel era fript), apoi s-a potolit, mai ales că după curbă am ajuns o coloană oprită la semaforul de la Leu. Eu m-am dus mai departe printre maşini, el a rămas ultimul din coadă, ca de obicei. Sper să fi înţeles lecţia şi să se lase de sportul fugăritului după motociclişti, ca să nu-i mai deranjeze şi pe alţii. Deci nu mai am aşa probleme cu BMW-urile cum am ajuns să am şicane cu Teslele. Credeam că şoferii ăstora sunt mai eleganţi, mai liniştiţi, dar aş! S-au mutat hăbăucii de pe BMW pe Tesla !

PPS: a dat iar căldura pe la jumătatea lunii martie și am ieșit cu motocicletele ca bondarii la soare. Opresc la o trecere de pietoni să acord prioritate și observ că o fetiță de vreo 3 ani aflată în brațele maică-sii îmi face cu mâna. Atunci îi fac și eu cu mâna, apoi mă trezesc că începe să-mi trimită bezele ! Ce să fac, îi trimit și eu o bezea, ca să nu rămân dator 🙂 Cum ziceam mai sus, despre miere…