Ninja reloaded

Credeam că voi sta mult şi bine cu Ducati, că nu voi mai scrie prea curând despre motociclete. N-a fost chiar aşa, m-am întors la prima dragoste: NINJA ! Dar nu orice Ninja, ci de data asta am ales-o pe cea mai focoasă din toată gama super-sport de la Kawasaki, folosită și în cursele moto mondiale: ZX-10R.

Am avut ZX-6R (poreclită de mine Tortue Ninja), apoi ZX-14R (numită popular The Busa Killer), lipsea din panoplie ZX-10R. Mersesem cu una închiriată prin februarie a.c. și îmi plăcuse mult (cea portocalie de mai jos), chiar vrusesem să-mi iau și eu un ZX-10R înainte de Ducati dar nu am găsit un exemplar bine întreținut, așa că am abandonat atunci ideea și am cotit-o spre italiancă.

Se vede treaba că totuși nu abandonasem definitiv ideea. Încă mai păstram brelocul verde de cheie, încă mai foloseam prelata verde inscripționată Kawasaki, ca să acopar motocicleta Ducati (ce sacrilegiu pentru un ducatist, ha ha ha!).

De ceva vreme însă mă cam săturasem de Ducati (nu mi s-a părut atât de uau, voi detalia în partea finală) și îmi era dor de o Kawasaki. Am găsit una la Cluj care îmi plăcea mult cum arăta, proprietarul era foarte deschis și mi-a oferit informații detaliate, cu poze și filmulețe, ba mi-a și lăsat consistent la preț cu condiția să o iau săptămâna respectivă până cel târziu vineri (avea nevoie urgent de bani), așa că dintr-o dată mi-am dorit mult să o iau. Mai ales că era și verde… Astrele s-au aliniat, a venit cineva marți seara să-mi cumpere Ducati-ul, deși până atunci stătuse anunțul postat pe OLX vreo 2 luni degeaba, am vorbit cu un mecanic moto să-l trimit cu platforma la Cluj să o inspecteze și să mi-o cumpere dacă e bună, omul m-a sunat de acolo vineri la prânz și mi-a confirmat că e sănătoasă motocicleta, i-am dat acordul să o cumpere, hop cu ea pe platformă și gata! Mă rog, între ziua de vineri când s-a perfectat tranzacția la Cluj și ziua de duminică atunci când a ajuns efectiv motorul la mine în București, au trecut trei zile lungi de weekend în care mecanicul s-a dus în munți la o escapadă cu bicicleta, iar pentru mine au părut ca o veșnicie…

Așa cum a venit Hayabusa anul trecut pe platformă într-o duminică seara de la Sibiu și mi-a plăcut instant de ea când am văzut-o, așa a venit și Ninja asta de la Cluj tot pe platformă și tot într-o duminică seara; la fel, mi-a plăcut instant de ea.

Am ieșit imediat la o scurtă plimbare și m-am oprit la popas să-i dau calului niște jăratec de 95, ca Făt Frumos 😉

Merge senzațional motocicleta, n-am ce să-i reproșez, se simte că a fost întreținută. A doua zi i-am mai făcut niște poze la lumină:

În câteva cuvinte să explic de ce ZX-10R este cea mai zmeoaică dintre cele trei Ninje (o exclud din comparație pe micuța ZX-4R, adică cea de 400 cc, aia se conduce și cu permis A2): ZX6 avea 130 CP la o masă de 210 kg, ZX14 avea cam 200 CP la 260 kg iar ZX10 are tot 200 CP dar la masă de numai 200 kg. Deci dintre toate trei, ZX10 are raportul putere/masă cel mai mare. În plus, etajarea cutiei exploatează cel mai bine potențialul motorului: ZX6 avea rapoarte foarte scurte și demara cu treapta 1 până pe la 90 km/h (la vreo 15.000 rpm!), ZX14 până pe la 120 km/h (la 11.000 rpm), ZX10 demarează în treapta 1 până la… 160 km/h (la 12.500 rpm)! Deci este o cu totul altă mâncare de pește față de celelalte surate. Necesită experiență pe motociclete super-sport, nu-i o motocicletă de începători, dar după ce mi-am făcut mâna cu precedentele și după doi ani de antrenamente moto plus mers pe circuit, am făcut până la urmă pasul. Este limitată la 300 km/h. Ar ajunge la 340 km/h dacă i-aș scoate limitarea, dar nu am în plan să merg ca tornada F5 deci o voi lăsa așa cum este.

De ce am dat italianca? Nepotrivire de caracter 🙂 Era frumoasă de mă uitam lung la ea, dar avea câteva chestii care mă enervau. Vara prin oraș mă frigea la picioare dacă stam mai mult de 30 de secunde la semafor sau dacă mergeam cu 60 km/h în ritm cu mașinile, fiindcă avea sub șaua pilotului galeria de evacuare de la pistonul vertical (deh, motor în V), iar sub șaua pasagerului se aflau cele două tobe cu catalizatoare încorporate. Trebuia să mergi constant cu minim 100 km/h ca să se răcească și să nu mai ardă, deci clar nu ai ce să cauți cu așa ceva prin oraș. Am vorbit cu alți ducatiști cu motoare mai mari, cică la mine era boierie că doar frigea, ei se frigeau rău-rău după numai 5 secunde de mers încet sau stat la semafor. Ninja nu mă arde, căci are evacuarea și catalizatorul puse jos de tot, plus că are carenele mult mai decupate, se aerisește foarte eficient.

Ducati era năbădăioasă la vitezele mici specifice orașului, nu-i plăcea sub 4.000 rpm ci începea să-i tremure motorul dacă stam pe la 2.000 – 3.000 rpm, ori în oraş se întâmplă frecvent să mergi pe zona joasă de turaţii, cu 20-30 km/h. Nu călăresc eu motocicletele prin oraș căci prefer scuterul, dar totuși până ieși din oraș (sau când te întorci din călătorie) esti nevoit să mergi în ritmul orașului. La 4.000 rpm aveam deja 45 km/h, ceea ce însemna că la viteze mai mici trebuia să-i patinez mereu ambreiajul ca să nu clănțăne din toate șuruburile. La Ninja nu-i nevoie de patinarea ambreiajului, motorul e mai flexibil, merge relaxat chiar și la 1.500 rpm cu ambreiajul complet cuplat. Și tot legat de motor, V-ul de la Ducati nu iubea nici turațiile înalte: la peste 8.000 rpm simțeam că începe să se încordeze, că trebuie să trag de el ca să ajungă mai sus. Deja la 10.500 rpm turometrul ajungea în roșu, deci cel mai frecvent foloseam o plajă scurtă de turații, undeva între 5.000 și 8.000 rpm. Motorul în V îl simțeam ca un fel de diesel al motocicletelor. La Ninja, motorul în linie iubește turațiile înalte, poți baleia cu aceeași treaptă de viteză între 3.000 și 12.000 rpm fără probleme, deși în practică schimb pe la 6.000 rpm din motive de economicitate. Oricum 99% dintre mașinile depășite nu fac față motorului chiar și dacă schimb la 6.000 rpm, deci n-are sens să ard mai multă benzină ducându-mă sus în turații. Mai rămân 1% de mașini, cele sport ai căror șoferi își pun ambiția cu motocicliștii; pentru ăia „dezleg” și celelalte 6.000 rpm din zona verde de sus a turometrului, dacă suntem în afara orașului și când am chef de hârjoneală (sau dacă mă trezesc că accelerează aiurea fix când mă aflu eu în depășire). Altfel, dacă se întâmplă să nimeresc melteni în oraș care cred că îmi demonstrează mie cât sunt de rapizi, nu-i depășesc înroșind turometrul ci îi ajung alene la primul ambuteiaj ieșit în cale, trecând cu o viteză ostentativ de mică și cu turat de motor pe lângă ei, ca să moară de ciudă că nu se mai pot mișca 🙂

Evident, Alexia e înnebunită și după asta, chiar mai mult decât după Ducati. Abia așteaptă toamna viitoare să dea examenul de categoria A și să o călărească legal (a călărit-o deja într-o seară prin parcarea de la Carrefour).

Închei aici. Kaaa…waaa….saaaakiiiii…!