Sunt manifestaţii în primele zile din ianuarie legate de furtul alegerilor din decembrie 2024 şi al libertăţii (de a vota). Din păcate, libertatea nu ne-a fost furată acum, ci noi am pierdut-o mult mai demult. De fapt, ne-am furat-o singuri, iarăşi, imediat după Revoluţia din 1989.
Sună paradoxal ceea ce spun, dar voi explica. Pentru început afirm că progresismul (atenţie, nu progresul!), ca ideologie care raşchetează toate reperele morale creştine, a distrus societatea. Fără morală, societatea validează cu titlu de lege orice imoralitate (ridicarea maşinilor de pe bulevard parcate în zone unde nu se oferă locuri de parcare, protecţia urşilor în dauna oamenilor, avortul până în luna a 9-a de sarcină, eutanasierea la cerere, crimele împotriva umanităţii săvârşite în numele binelui comun, reducerea populaţiei etc.). Făcând aceasta, societatea ajunge în fundătura tiraniei şi, finalmente, se autodistruge sau este distrusă de o altă naţiune invadatoare, fie cu forţa fie prin asimilare.
Dacă vă uitaţi un pic înapoi în istorie, veţi observa că în zorii comunismului cei care au adus această molimă peste România au fost foarte imorali. Comunismul s-a întemeiat prin promovarea proştilor, a putorilor şi a frustraţilor, a căror grijă principală era să atace şi să distrugă intelectualitatea. După Revoluţia din 1989 s-a abrogat pedeapsa cu moartea (o măsură umană dar, vai, cu ce urmări!) şi s-a permis avortul la liber. Consecinţa a fost un dezmăţ generalizat, o pierdere la nivel de masă a corectitudinii de la vlădică la opincă şi un măcel încă de la Crăciunul din 1989. După uciderea soţilor Ceauşescu, femeile române au dat năvală cu milioanele să… avorteze. Apoi au urmat bordelurile, mineriadele, apariţia reţelelor de criminalitate organizată, furturile instituţionalizate ale bunurilor patriei (deghizate sub forma „privatizărilor”), inflaţia cu 4 cifre, falimentul unei puzderii de bănci, Caritas-ul, FNI-ul etc. Adică prăbuşirea societăţii. Lucrurile s-au mai reglementat şi cizelat în prezent, dar moralitatea creştină nu a mai fost restaurată măcar la nivelul la care era la începutul secolului XX, nu mai zic la nivelul la care era în vremea marilor voievozi.
Dacă mergem şi mai mult înapoi în instorie, putem vedea ce s-a întâmplat cu Imperiul Roman, care mai întâi s-a scindat prin secolul III d.H. apoi partea apuseană a sfârşit prin a fi cotropită de popoarele invadatoare (vizigoţi, ostrogoţi etc.) şi distrusă. Însă înainte să sfârşească, a existat o perioadă de decadenţă, atât la nivel moral cât şi la nivel de organizare statală, imperiul devenind incapabil să-şi apere cetăţenii sau să le mai asigure condiţiile de viaţă pe care le oferea în vremea împăraţilor din primele secole. O societate coruptă până în măduva ei nu se mai preocupă de bunăstarea cetăţenilor ei, ci este penetrată de o tumoare care are ca unic obiectiv să se autoîntreţină şi să sleiească de resurse celulele aservite. Nu va mai asigura drumuri, nu va mai asigura pază, nu va mai judeca drept pricinile dintre oameni, nu va mai încuraja comerţul, va închide ochii la prăbuşirea moravurilor, la înmulţirea delictelor şi a criminalităţii. Consecinţa? Oamenii au început să părăsească Imperiul, iar în locul lor au apărut popoarele migratoare agresive, care s-au instalat acolo şi au început să-şi impună felul lor de viaţă (ce asemănare cu emigraţia din România şi cu venirea popoarelor musulmane din zona arabă şi a celor păgâne din zona africană!). Despre această situaţie deplorabilă a scris Salvianus din Marsilia la începutul secolului al VI-lea (redat în P.S.B. volumul 72) care, deşi creştin, îi critică pe conaţionalităţii săi pentru depravarea în care ajunseseră şi ajunge să constate că invadatorii – fără a fi creştini – duc o viaţă mai onorabilă şi nu fac nenorocirile pe care le făceau romanii. Folosind argumente din Sfânta Scriptură, Salvianus afirmă că soarta Imperiului Roman de Apus este pecetluită şi momentul când se va dezintegra nu e departe, ceea ce se va dovedi profetic întrucât aşa se va şi întâmpl. Remarcaţi vreo asemănare între decadenţa de astăzi şi cea de atunci? Simţiţi vreo disoluţie a societăţii şi o vulnerabilizare fără precedent? Atunci puteţi bănui de la ce ni se trage.
Revenind la libertate, despre care noi credem că ne-a fost furată, se pare că există o legătură foarte fină între morală – care, aparent, încorsetează, dar care de fapt dă nişte repere sănătoate în care trebuie să funcţioneze orice societate – şi libertate. Nu sesizasem această legătură, deşi am făcut dreptul şi am observat chiar şi eu că au început să se înmulţească legile imorale. Şi situaţiile de aplicare imorală a legii, de exemplu felul grosolan în care recent Curtea Constituţională a anulat alegerile prezindenţiale (fără a avea această competenţă). Dar am dat peste o dizertaţie pe această temă în cartea Jurnalul fericirii a părintelui Nicolae Steinhardt, în care autorul îl citează pe un prieten şi coleg de celulă din vremea când era condamnat politic. Concluzia paradoxală este că fără morală nu se poate păstra libertatea. Deci cauza pierderii libertăţii nu o constituie furtul ei recent de către conducători, ci imposibilitatea noastră ca naţie de a o păstra fiindcă validăm orice aberaţie la nivel colectiv. Deşi, aparent, libertatea este un construct care se opune unei încorsetări (iar morala este o încorsetare, îţi spune că poţi face numai anumite lucruri iar altele nu), totuşi fără încorsetarea oferită de morală se pierde cu desăvârşire libertatea. Morala este de fapt rădăcina libertăţii. Cu cât morala se diluează din ce în ce mai mult, cu atât mai mult societatea ajunge să se autodevoreze fiindcă validează cu titlu de lege măsuri din ce în ce mai aberante. Vă mai amintiţi de interdicţia ieşirii din domiciliu seara după ora 22 în timpul pandemiei? Acest gen de lucruri sunt posibile datorită pierderii discernământului la nivel de masă. Iar sfârşitul acestor aberaţii legale este tirania, adică pierderea libertăţii atunci când societatea nu mai poate da înapoi din fundătura tâmpeniilor pe care le-a girat constant. Deşi discuţia respectivă datează din anii 60 ai secolului trecut, textul este actual pentru că atinge şi problema progresismului, extrem de prezent astăzi în societate. Vă las să vă delectaţi cu textul respectiv (cam 2 pagini de carte).
— Manole despre libertate şi morală:
Societatea e în stare să se opună unei măsuri tiranice sau imorale numai când e ea însăşi foarte morală. Cu atât mai mult o democraţie: ea nu se poate lipsi de morală — şi nici de regalitate. Cu cât se merge mai departe cu dreptul de vot, cu atât democraţii ar trebui să se sprijine pe cele mai rigide principii morale. (Da’ parcă n-a spus-o Montesquieu! La el cuvintele sunt: republică şi virtute.) Sufragiul e acum absolut: dacă deţinătorii lui nu sunt înfrânaţi de morală, vor putea face orice vor, vor putea proclama cele mai imorale măsuri pe cale de lege. Democraţii nu-şi dau seama ce fac atunci când, în numele libertăţii scrisului, cer drepturi depline pentru autorii imorali şi afirmă inexistenţa pornografiei.
Pentru a putea fi liberală se cere ca societatea să fie întâi supusă moralei. Cine nu vrea să înţeleagă această necesitate şi nici nu-i convine să o recunoască deschis, recurge la un subterfugiu şi afirmă — auzi, mă — că societatea are nevoie de „cultură adevărată şi adâncă?” E o formulă care cântăreşte o mie de tone de greoaie ce e, iar înăuntru e goală. Trebuie să ai curajul de a spune lucrurilor pe nume: nu ajunge cultura, mai e nevoie de morală. Ăsta-i cuvântul pe care-l evită cu toţii şi de care se tem: morala. Cultura singură nu ajunge: poţi să fii instruit şi totuşi brutal, simplist, nătâng şi elementar. Ceea ce cred democraţii că ajunge: aşa-zisul sentiment democratic e fireşte şi mai puţin suficient.
Sentimentul democratic nu-i decât o părere politică, vine şi se duce, o iei şi o laşi după împrejurări şi potrivit cu interesele tale. Dar morala e temelia culturii şi vieţii politice a societăţii. Cultură „adevărată”, „adâncă”, ştiinţă „înaintată”, spirit democratic „puternic” sau „înalt”: vorbe goale, mă. Câtă vreme ţine de ele, libertatea dansează pe o sârmă subţire, e o ladă cu indicaţia „atenţie! fragil” încăpută pe mâini de hamal ameţit. O consolidează morala, numai ea. Ascultă, morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia libertăţii, morala e pavăza libertăţii.
— Manole despre morală şi libertate:
Fundamentul drepturilor naturale e în educaţia pe care o primesc oamenii, în mentalitatea lor: ţine de ceea ce cred, de faptul că au sau nu o credinţă, în vreo regulă, de părerea pe care şi-o fac — în sensul cel mai simplu — despre cinste şi corectitudine. Nu e nevoie să ştie multe lucruri, e neapărată nevoie să fie convinşi de valoarea unui singur cuvânt, un adjectiv: cumsecade.
Teoreticienii democraţiei privesc prea sus: cred că distrugând religia, morala, onoarea, proprietatea, respectul şi distincţia vor obţine totul.
Când eu le spun acestor atât de progresiste personaje că vor pierde totul, sunt luat în batjocură. Ce legătură, spun personajele, poate să fie între viaţa de familie şi libertatea politică, între morală şi puterile Statului, între educaţie şi drepturi? Să ştii că greşesc rău de tot, dumnealor. Dreptul e o disciplină autonomă, dar nu poate funcţiona decât într-o societate morală. Prevost-Paradol şi Victor de Broglie credeau că dând massei sufragiul universal o satisfaci, o împiedici de a mai cere altceva pentru că — ziceau ei — ce altceva ar mai putea cere? Nu puteau bănui că în curând massa va cere mai mult, va întrebuinţa drepturile ei politice în scop nepolitic, va cere unele reforme sociale, apoi Reforma socială, apoi revoluţii morale şi în sfârşit catastrofe mintale, totul.
Mă, poate că e întristător, dar aşa e: ne aşteptam să nimerim undeva departe, suntem readuşi pe cale circulară la instituţiile şi ideile cele mai de toate zilele. La familie, la educaţie, la cinste, la moralitate am ajuns! Da, mă, aici e miezul. Dacă spui că legile trebuie să fie conforme cu idealul de justiţie al grupului social, nu ajunge; grupul poate să aibă un fals ideal de justiţie. Dacă spui că votul universal va rezolva totul, minţi; pentru că votul universal poate introduce sau aproba tirania. Dacă aştepţi ajutorul de la cultura ştiinţifică eşti naiv, ştiinţa nu se sinchiseşte de drepturile individuale. Alta e baza drepturilor omeneşti fundamentale şi naturale: e imaginea înduioşătoare şi înălţătoare, sfântă şi gravă a omului cumsecade. Credinţa în coexistenţa libertăţii cu surparea principiilor e o glumă sau o inconştienţă. S-o creadă ăi din Sărindar. Libertatea e bun de preţ şi e rară: popoarele care din când în când, în cursul istoriei, se bucură de libertate au noroc. Ştii parcă ce spune La Rochefoucauld: trebuie virtuţi mai mari şi tărie mai multă pentru a şti să duci o viaţă fericită decât pentru a îndura nenorocirea.
În încheierea, da, am simţit şi eu pe pielea mea ce spunea La Rochefoucauld: nu e uşor să fiu fericit. Trebuie să mă zbat pentru acest lucru. Trebuie să mă ţin de morală cu tărie, împotriva curentului imoral care suflă cu putere. Trebuie să mă ţin de libertatea lăuntrică, în pofida tentativei instituţiilor statului de a-mi fura drepturile. Şi, evident, trebuie să continui să mă ţin de piciorul lui Dumnezeu (şi să-L mărturisesc când mi se cere acest lucru) în pofida faptului că risc să plătesc cu capul uneori. Sau cu onoarea ori cu credibilitatea (unii, nu puţini, vor zice că-s nebun că mai cred în divinitate în era internetului şi a călătoriilor spaţiale). Voi avea uneori zile grele, dar nopţile îmi vor fi uşoare. Pe când invers, dacă dau cu piciorul la tot, voi avea nişte zile destul de liniştite uneori, dar nopţile vor fi grele, cu multe insomnii. O conştiinţă îngreunată, care nu-şi găseşte uşurarea în lepădarea păcatelor şi în fapte bune, sfârşeşte în balamuc. Iar fericirea vine numai într-o conştiinţă uşoară (sau uşurată constant de tolba de păcate), căci adevărata fericire nu este din lumea aceasta, nu stă în satisfacţia acumulării de bunuri ori a obţinerii unor ranguri sociale, ci este un dar dumnezeiesc dat cu generozitate de Domnul celor care fac voia Sa.