Gata, a venit !

Am tot analizat tiparele comune ale marilor frământări sociale din ultimele două secole: Revoluţia franceză din 1789, revoluţiile europene din 1848, instaurarea progresivă a comunismului între 1917-1947, căderea comunismului între 1989-1991, primăvara arabă între 2010-2011. Toate au un element comun central: nişte păpuşari nevăzuţi.

Pentru cei care mai scâncesc după comunism…

Aveau şi romanii împăraţii lor care te tăiau dacă nu le tămâiai statuile. Dar nu se supăra nimeni că-ţi salvezi viaţa din foc şi uiţi să fugi cu statuia lui Decius la subraţ. Dar ca ăştia din Coreea de Nord, care au îndepărtat o mamă de copiii ei şi o vor condamna pentru că i-a salvat în locul tablourilor cu defuncţii dicatori, încă n-auzisem

Ho, ho, ho, protest!

Treceam și eu azi pe la Curtea de Apel ca să studiez niște dosare la arhivă. Auzisem eu zilele trecute cu auzul periferic, la radio în mașină, de ceva nemulțumiri ale grefierilor legat de niște pensii speciale, dar nu l-am luat prea în seamă. Aveam treabă. Se pare că nu era ziua potrivită, astrele nu erau aliniate.

Urgie’ntr-un pahar

Citeam în Monitorul Oficial […] că domnul preşedinte Iohannis s-a ţinut de cuvânt şi le-a retras gablonţurile unor băieţi penali din opoziţie.

Adevărata problemă

A tot făcut vâlvă cazul Caracal. Vâlva a generat şi un candidat la preşedinţie. Valul de şoc a fost ca un seism care a dat la iveală chestii ascunse din străfundurile litosferei: se face trafic de oameni. Fie întregi pentru prostituţie fie pe bucăţi pentru organe. Cu avizul sticleţilor, căci altfel nu s-ar putea.

Acum avem şcoli şi spitale !

Aşa se explică graba şi insistenţa cu care parlamentarii trag de proiecte de lege inutile în raport cu gravitatea problemelor din societate. Cum ar fi parteneriatele civile. Mda, când fu’ referendumul din 2018, boicotarzii strigau că nu-i urgenţă să reglementăm chestiile astea, că nu-s spitale şi nici şcoli. Io’te că la o săptămână după referendum, deveni urgentă căsătoria homosexualilor. Pe bune?!?

Între chin şi amin – un film care trebuia să apară

La solicitările insistente ale soţiei am mers să-l vedem. Văzusem trailer-ul, citisem niţel despre scenariu şi deci cam ştiam despre ce va fi vorba. Dar tot m-a zguduit, parcă eu eram cel care părăsea închisoarea comunistă a anilor ’50. Pur şi simplu la ieşire uitasem că sunt într-un mall banal din 2019. Pe scurt, vedeţi-l.