Aţi observat că valabilitatea cardurilor bancare a devenit din ce în ce mai lungă? S-a ajuns la 5 ani. De ce oare? Treaba îmi pute.
S-o mai dăm pe scenarită, că n-am mai scris pamflete demult. Am observat în ultimii să zicem 6-7 ani că s-a tot mărit valabilitatea cardurilor bancare. Dacă la început fusesem obişnuiţi cu 2 ani fiindcă tehnologia era într-o continuă schimbare şi îmbunătăţire, ni s-a părut o chestie tare când s-a mărit la 3 ani. În urmă cu jumătate de an m-am trezit cu un card de la BCR prin poştă cu valabilitatea de 5 ani. CINCI ANI?!?
Să lămurim o axiomă, din capul locului: în lumea calculatoarelor, în IT, tot ce înseamnă securitate şi criptare devine desuet în circa 1, hai 2 ani maxim. Maxim. Trei ani este deja un pariu, dacă o bancă sau o corporaţie nu investeşte în îmbunătăţirea securităţii cibernetice anual, riscă să fie penetrată destul de repede chiar şi dacă are cel mai bun sistem defensiv actual. Ceea ce este acum tare, peste un an este apă de ploaie. Deci tehnologia cardurilor emise cu valabilitatea de 3 ani e posibil să fie compromisă în acea perioadă.
Şi totuşi Visa a emis un card pe 5 ani. Este foarte mult. De aici, imediat întrebările: s-a maturizat aşa de mult tehnologia criptării încât securiştilor de la Visa le-a fost clar că nu pot fi sparte cardurile astea? se urmăreşte altceva? Am rumegat câteva luni până să aştern rândurile acestea.
O a doua axiomă care trebuie precizată: emitenţii de carduri sunt nişte mega-corporaţii private, pan-naţionale, deţinute de serviciile secrete. Să zicem, americane, deşi nu sunt aşa de convins că sunt doar americane, ci aş paria că au legătură la vârf cu nişte tipi masoni, perciunaţi şi bine vânduţi diavolului, dar trecem peste. Visa, Master Card şi American Express sunt oligopolul care deţin piaţa mondială a cardurilor bancare. Peste ăştia nu poţi trece, cum nu a putut trece Gigi Becali peste Mugur ben Isărescu atunci când a vrut să-şi facă şi el o bancă privată. Pentru a jongla cu datele personale ale miliardelor de oameni înrolaţi în sistemul de carduri şi să ştii pe ce a fost cheltuit fiecare cent, trebuie să ai aprobare de la sticleţi, altfel nu merge. Cardul bancar este un instrument de supraveghere, iar cine are informaţia are puterea. Adică serviciile de informaţii, care ţin nevăzut hăţurile acestor corporaţii. Care ţin nevăzut hăţurile tuturor corporaţiilor, cum ar fi şi cele din IT (ex. Microsoft… e, ce credeaţi că Bill a făcut miliarde de dolari fiindcă era el deştept, nu fiindcă a vândut Windows-uri cu ferestrele şi porţile – gates, ha ha! – larg deschise prin spate spre CIA; sau Tesla ori SpaceX, în care Elon Musk se joacă cu patentele secrete NASA făcând maşini futuriste şi nave spaţiale reciclabile de parcă ne-am juca noi Solitaire ş.a.).
După ce am emis axiomele, să creionăm nişte ipoteze:
A. Cardul bancar s-a maturizat. Tehnologia nu mai poate fi îmbunătăţită. Emitenţii de carduri au girat-o şi au pariat că şi peste 5 ani va fi în mare aceeaşi. Dar asta nu justifică emiterea unui card cu o durată de viaţă atât de mare, care la o adică trebuie înlocuit fiindcă poate totuşi tehnologia evoluează (lucru sigur) sau se învecheşte plasticul până devine inutilizabil (adică nişte costuri suplimentare de înlocuire). Deci ipoteza nu prea ţine.
B. Cardul bancar trebuie să devină regula şi operaţiunile cu numerar excepţia. Toată lumea trebuie să treacă pe carduri, deci nu are sens să le mai schimbăm aşa de des. Rezonez cu această ipoteză, deoarece se bazează pe două fapte: 1) „şefii la lume” urmăresc eliminarea totală a numerarului, adică liderii ăia pe care nu i-a ales nimeni niciodată şi care mor de dragul planetei în timp ce se lăfăie în yacht-uri de lux, care ne-ar vrea împuţinaţi cam la 1/10 din câţi suntem acum iar cei rămaşi să fie sclavi pe plantaţie. Golanii ăştia putred bogaţi au hotărât că gata cu numerarul!, numerar care ne dădea nouă o libertate măcar parţială faţă de sistem; trebuie să trecem toţi pe banii electronici pe care ei ni-i dau şi tot ei ni-i iau după cum au ei chef. 2) băncile împuţinează bancomatele şi închid pe capete casieriile, lăsând în loc ca pas tranzitoriu nişte automate de procesat numerarul, care sunt mai puţine şi au limite drastice la cantitatea de numerar acceptată. Azi m-a frapat chestia asta, când am vrut să pun nişte bani în cont şi era coadă la aparat; am vrut să mă duc la casierie crezând că este liber iar o domnişoară zâmbitoare mi-a zis că ei nu mai au casierie. Ce uşurare ! Bine, BCR-ul este dinozaur, la ING nu mai vezi casierii şi casieriţe de ani buni. De fapt, nu prea mai vezi oameni prin bănci, totul se lucrează remote când ai vreo treabă cu banca, alta decât încasat sau plătit.
Revenind la BCR, ăştia (liderii lor) au rămas cum erau şi în urmă cu trei ani când scriam despre ei: tot imbecili. M-a sunat o consilieră speriată să vin la agenţie să-mi schimbe cardul cu unul nou pe nume George, că altfel pe actualul card dat de ei în urmă cu câteva luni voi fi comisionat la sânge cu câte 10 lei / operaţiune, chiar şi la transferurile intra-bancare. Ajung acolo, mă întreabă dacă am citit ultima versiune de TCGU (=termeni şi condiţii; nu le citisem, doar nu m-au plătit să le citesc lunar câteva zeci de pagini de băşini juridice sforăitoare, pe care le schimbă când au ei chef) şi dacă nu am observat că am început să fiu comisionat încă de acum 3 săptămâni. Nu, nu observasem să fiu comisionat, deşi în urmă cu 2 zile îi virasem uneia dintre fete nişte mărunţiş pe card. Ba mai şi retrăsesem nişte bani, tot mocca. „-Vai, dar trebuie neapărat să vă fac cont George şi card George, veţi avea gratis toate acestea!”. „-Dar le am şi acum, de ce m-aş mai deranja?”. „-Nu se poate!”. „-Ba se poate, verificaţi-mi extrasul”. În fine, se miră femeia de cât de refractar sunt, că ea vrea să-mi facă bine şi eu refuz, îmi mărturiseşte că aşa li s-a transmis din centrală să ia legătura cu clienţii şi să-i cheme pentru înlocuirea cardurilor, iar ea aşa face. Că vine urgia comisioanelor peste noi. Iar eu, ca un indolent, am refuzat o aşa ofertă şi am plecat doar cu o actualizare a datelor personale. Că aşa sunt şi securiştii ăştia de mâna a doua obsedaţi, să-ţi actualizeze mereu datele personale, nu cumva să-ţi crească un al treilea ou şi ei să ştie doar de două.
Deci, ca să închei pamfletul, este nasol. Dacă aş vrea să fiu pesimist, aş zice că nimeni nu poate scăpa din treaba asta. Nici bogaţi, nici săraci. Dacă aş vrea să fiu optimist, aş zice că problema nu are cum să scape din mâinile lui Dumnezeu iar agaricii ăştia cumva să-L dribleze. Dacă El vrea, îi lasă, iar dacă vrea să-i oprească, îi opreşte. Fiindcă prostăvanii care vor să conducă planeta sunt şi ei nişte oameni, cu patimile lor fiecare. Chiar dacă mănâncă proteine mai de calitate de la vacile lor crescute natural şi inspiră aer mai curat decât plebea la cabanele lor ascunse prin munţi, totuşi nu au scăpat de mama belelelor: au mania puterii. Iar la un moment dat apare riscul să se ia la bătaie între ei care să fie liderul Alfa şi să le cadă pe scări operaţiunea. Cum s-a întâmplat cu pandemia, care li s-a fâsâit într-un omicron inofensiv de au ajuns de râsul curcilor.